La început eram doar apă, doar energie și pământ.
La început eram în cerul închis – deschis…eram doar cânt.
La început nici eu, nici tu, nici voi, nici noi n-am fost prea mult:
mici picături bătând sub ceruri…
Doar inimi. Fără de Cuvânt!

La început, precum silabe, noi rătăceam pe la răscruci:
vocale albe… cifre negre… Făceam topoare. Fără cruci.
Treceam pe sub coroane roșii de mere aprige-n blestem
la început. Credeam în sânge, în hrană, sulițe, totem.

La început era doar soare. Nu era Timp. Nu erau regi.
Era și zi, era și lună, dar nu religii...vorbe seci.
Păcatele-au venit apoi, când omul s-a dorit supus
de vreun bolnav ... de vreo coroană... de vreun pocal...de-un nesupus.

La început au fost doar ape, doar munți, păduri, izvoare, mări.
Nu au fost granițe, credințe, puteri obscure, frici, trădări.
Căci foamea nu era prea mare, nici al măririi iz în nări.
Era o frică necesară la începuturi: să trăiești. Nu erau ore, nici minute,
secunde, timp să cârmuiești.

La început a fost Cuvântul. Și sub Cuvânt crescut-am noi.
Cel ce l-a scris pe - Acesta, primul, ne-a arătat că suntem goi!
Și pe a noastră goliciune un puzzle a crescut în Timp,
sporindu-și piesă cu piesă coroană-aprinsă ca un nimb.

Și toți văzut-am cum coroana un semn de zeu era, din cer!
Un foc ce arde. Înțelepciune. Cuvânt ce cere. Giuvaer.
Și un mister rămas-a-n urmă: Cuvântul care nu s-a spus
să fi fost Adevăr? ... Minciună? Smerită ...forța celui Uns?

Un puzzle nou începe-n trudă să crească-n sfat de înțelepți...
Și unii caută atlanții când alți privesc spre univers...
Căzut-a nimbul... iar coroana a ruginit pe sub pământ..
La început a fost Cuvântul ...Ultimul puzzle e-un mormânt ...