ca niște lamele sub microscop, sub pupila lui dumnezeu,
ca niște pelicule de celuloid mereu șterse și rescrise,
ne încălzim pe banchiza care ne susține,
sub ochiul lui care ne sortează și ne desenează, ne distribuie
în filme și teatre dramatice sau sub cupola circului

toamna
sufletul unei păpădii zboară,
iar ochiul ce rămâne este ca pielea unei păsări fără pene
precum lucrurile jupuite, precum alți Marsyas sau Bartolomeu
precum orice floare despuiată de frumusețe

câtă moarte jenantă, câte moaște și durere în icoane și picturi
câți sfinți și câtă tortură, povești care ne fac insensibili,
înțelesuri care coboară din creier către măduvă ca un anestezic,
ca și cum scăpăm de supliciu fizic dar devenim suflete martir,
cei care încă gândim, ca niște păpădii

toamna
bătrânii și bolnavii care au obosit să ne poarte în cârcă,
împresurați cu brâuri de suferință, palizi, cu sângele greu,
ca niște nuci desfrunziți plini de păsări negre
și noi căzând în patru labe și învățând frigul primelor brume

ciocănitorile care caută vinele pomilor
ca niște asistente recoltând sângele
și noi încercând din nou să plângem, fără lacrimă
toamna
poate că oasele ne fluieră a dor și jale, poate că emoțiile
ni s-au uscat ca niște frunze și bat în geamuri străine
și noi încă mai sperăm