femeia trecea unduindu-și șoldurile
ca o cifră doi desenată de o fetiță cuminte

ea dansa flamenco în ritmul castanietelor care aminteau
de mănușile cu zimți cu care buna dezghioca boanele de cururuz
de pe coceni
o parte din memoria mea încă vie chiar dacă buna nu mai este
se așază peste culorile vii strălucitoare ale televizorului
cu incertitudine spun ”peste” fiindcă nu am pe moment o busolă puternică

azi m-am uitat la documentare turistice
și tare ciudat mi se părea ca valurile Mediteranei și palatele maure
ori toate peisajele și zidirile
să fie deodată HD în pântecele memoriei mele de scurtă durată
ușor amețită căci nu mai țin minte dacă am luat medicația pentru cord
sunt din nou metapoetică
meditez la caracterul prozaic al poeziei mele
tare ciudat
și la unele sensuri ascunse și intime ale cuvintelor

ce trist mi se pare că unii oameni privesc curioși morții de la Pompei,
oare erau nevinovați? toți?
femeia trece senzuală, caldă, portocalie ca un asfințit cuminte
e atât de jenantă situația noastră de specie, împletiți unul în altul
trup și suflet
ca bambusul în plute fără să discernem cu ce ochi vedem
cu ce nări mirosim
și ce lume jupuită de piele și proaspătă de care ne lipim este

e ca și cum am spune așa cum vorbim despre copii sau handicapați
ne este fomică vrem să facem pipi
de parcă din trupurile noastre ni se fabrică
din mintea și simțurile noastre la comun
chiar și televizorul acesta care și-a legat releele de nucleii noștri corticali
dar bine că femeia aceea... în sfârșit bine că suntem ce suntem