Arde aprins sufletul trist, ca o hârtie
Cade respins alunecând în nebunie
Dorul nestins aduce-n vise amăgire
Dragostea umblă risipindu-se-n pustie

Am întrebat un trecător despre iubire
Și mi-a răspuns: cea care-ți umple amintire
Deschide aripi, te cuprinde bucurie
Numai în doi se va aprinde fericire

Am întrebat și primăvara, poate știe
Cu flori de Mai a-ntins covorul pe câmpie
Către livezi m-ampins cu zumzet de albine
Singur și trist am admirat doar eu cu mine

Cuprins de ploaie-am întrebat și curcubeul
Și-antins culorile în arc pictându-mi cerul
Ajuns în noapte-a mai rămas doar efemerul
Ascuns prin toate s-a retras păstrând misterul

Nelămurit am întrebat în toamnă vântul
Suflând copacii aiurit umple tot câmpul
Acoperind cu frunze veștede pământul
Șuieră fără de răspuns să-ncurce gândul

Și-atunci întreb stelele toate despre una
Cea care sufletul mi-a frânt pornind furtuna
Tăcute-n noapte mă privesc pețindu-mi luna
Nu mi-au răspuns nici ele toate nici Ea una

Mi-a mai rămas de întrebat cerul și lumea
Soarele, noaptea și pe voi: unde-i minunea?
De ce iubim când ne aruncă omisiunea
Unde sunt oamenii cei buni, ce-i compasiunea?

Ascuns de timp am să întreb la porți divine
Unde-i lumina când te stinge o iubire
De s-ar putea cândva din nou s-ajung la tine
Degeaba-ntreb, răspunsul mort n-are să-nvie