așezat ca la duminica mare pe colaci blagosloviți
zăpada,
pufoșenia aia ciudată doarme-n barba lui Dumnezeu
de parcă-i așteaptă trezirea, nu iarna,
Dumnezeu nu prea se sinchiseste,
doarme bine mersi
și visează,
nu-și numără firele (nu știe să numere)
tot ce poate
la aterizarea fiecărui fulg zâmbește pe sub mustață,
se-ncruntă uneori, mișcă/mușcă buzele de parcă vrea să vorbească prin somn,
scarpină nasul, pe după ceafă, se-ntoarce de pe-o parte pe alta,
trage și câte-un părț,
câte-un căscat,
somnambul
se ridică din patul de Dumnezeu, merge la veceu,
ca la un cutremur de pământ fiecare fulg se-apucă cu ambele mâini de barba-i, se țin bine, strâns
nu cumva să cadă te miri pe unde,
doamne ferește,
mai este până la iarnă,
și-apoi nu cazi așa pur și simplu unde dă Dumnezeu