toamnă prin ochii tăi văd pacea
curajul de-a fi om până la capăt

ne naștem în țipăt
contactul cu viața e dur
să tai aerul convențional al existenței
prin ruperea de ombilicul matern
e o îndrăzneală cu care venim
să construim fericire pe planeta dăruită

cu atâtea speranțe dăm zor să ne maturizăm
să crești înseamnă să gândești
să pui umărul la încercările umane

un timp fără suflet înseamnă o cauză pierdută
să ne îngrijim sufletele oameni buni
din ele iese îngăduința pentru tot ce ni s-a dat

să nu ne mai însingurăm
să nu mai aruncăm cu pietre
să nu mai înjurăm de mama celorlalți
să nu mai dorim moartea caprei vecinului
să nu mai fluierăm a sărăcie

cineva tot încearcă să strecoare în noi frica
acest dușman ipocrit al prezentului
ea ne tulbură liniștea ne învrăjbim
ne pierdem adevăratul văz

amestecăm culorile până la cenușiul mat
fără iubire orice atingem doare

urlăm cât de tare putem în inima noastră
până ce plesnește și moare tot ce am ridicat
prin forța creatoare

mă apuc să scriu o poezie de dragoste
cu d de la Dumnezeu

poate vi se pare ciudat
ador tăcerea planetară încât
să aud numai păsările
veselindu-se din ram în ram

o singură casă văruită cu iubire am
pacea
în ea mă simt din nou copilul nenăscut
înotând plăcut în lichidul amniotic
al eternității