Tăcerea din câmp dădea din coadă și mă ciupea de mână
de fiecare dată când mă întorceam să o hrănesc cu zgomot.

Îmi așternea la picioare cerul cu lună și stelele și orizonturile
prin care alerga liberă când o scoteam la plimbare ca o stea
a cărei lumină devenea mai strălucitoare în timp ce murea.

Din când în când icnea ca un bumb de ram ce creștea mut.
O chemam fluierând și venea ca un centaur călare filozofând.

Dacă nu ar fi fost câmpul și noaptea, dacă nu ar fi fost vântul,
Dacă nu ar fi fost depărtarea din care mă aștepta să revin,
Tăcerea ar fi rămas în câmp și undeva îmbumbând liniști
Și miriști nedesenate, nesemănate odihnite în gânduri.

Și nici nu m-ar mai fi ciupit ori din coadă nu ar mai fi dat
Spre a asculta zgomotul pe care îl semănam spre a o hrăni.