Apoi devenea tăcerea ca un câmp.

Mai mut de atât nici înserând nu putea
Să se imagineze în seri fierbinți.

Întunericul, lipsit de esență,
Aduna imaginare petale roșii de maci
Ca să dăruie soarelui apusuri sângerii.

Și se întindea ca un șarpe urcând
În adâncul depărtărilor indiferente
Adulmecând căldura pietrelor.

Visa apoi cărăbuși cu scoarță de pomi
Și licurici cu străluciri eterne trăgând
Linii în vederea pe care nu o avea.

Cortina putrezise. Teatrul era năruit.

Doar câteva stoluri de pești mai alergau
Goi prin întunericul mării negre.

Nu mai era nici o firimitură adevărată.

Mucegăise toată strălucirea altarului.

Pe câmp greierii mureau cântând.