ninge.
cu ochii deschiși
amorțesc în cămașa de forță,
puiul de barză, să nu-l ajungă vreun țipăt
la întuneric, urcă pe stâlp.

din veștile rele de-acasă accept că
mi-e dor,
inutil,
asistenta îmi șterge fruntea,
printre gratii lumina mașinii de pâine
mă surprinde cu mâinile goale.

zile întregi nu am voie în curte,
mă sperie spațiile albe lăsate
după un vis pe care îl uit
mereu
întreb cât e ceasul,

de când am venit, îmbrățișez copacii.
vor să le tai vârfurile,
mi-au lăsat ca la mort o cană de apă, afară
cineva coboară pe scări
norocos,

deocamdată.