Marea îmi amintește de plecarea pescarilor.
De întunericul nopții risipit de vâslași
Îndepărtând corăbii de mal.

De plase, harpoane, vase ce se imaginează
Umplându-se din libertatea peștilor prinși.

Pe sub tălpile lipite pe pietre, învelit cu nisip,
Căldura soarelui de ieri în lacrimi se târăște
Oarbă. Apa mării ca o râmă urcă pe țărm.

În spuma valurilor, cât o lună plină, roșiatică,
O broască țestoasă, legată cu lanțuri,
Putrezește, se umflă în trup.

Într-o limbă ce nu o cunosc, din orizont,
Vâslind, pescarii peste mare pășesc.

Ca niște vele, brațele lor în carapacea mării
După făpturi marine se întind și scrâșnesc.

În lanțuri, de mare legați, putrezesc.

Îmi este somn. Ca îndepărtare gol
Trupul meu li se adaugă.

Îmbrățișate de valuri, din razele soarelui de ieri
Tălpile mi se încălzesc. Pescari peste mare vâslesc.