Duc ceva greu, vreau să duc ceva nou,
Dar cum să-mi dau seama ce e nou, atunci când tot ce fac e să car o povară grea?
Visez să fiu ca Mircea Eliade, să călătoresc prin timp și spațiu,
Dar, de unde să încep, când nu am nicio carte scrisă?
Aș vrea să fiu ca Johnny Cash, să cânt melodia "Hurt" cu inima deschisă,
Dar, cine ar vrea să asculte, când eu cânt mai degrabă în duș?
Mă gândesc să las totul în urmă și să zbor,
Dar, cum să zbor când nu am niciun avion?
Vreau să duc ceva nou, să fiu liber,
Dar, cum să fiu liber, când tot ce am e doar un vis?

Așa că poate ar trebui să acceptăm faptul că
uneori, tot ce putem face e să carăm povara grea,
și speră că într-o zi, o să putem să o lăsăm în urmă.

Ce-ar fi dacă am accepta greutatea povărei noastre?
Și ne-am concentra să o transformăm în ceva mai puternic?
Poate povara noastră ar deveni o scară spre libertate,
Și am putea să zburăm mai sus decât am visat vreodată.

Însă, cum să zbori când tot ce faci e să plângi la începutul băuturii din ceruri și infern?
Cum să vezi prin ochii unui orb arzând pe rug, dar nu în flăcări?
Cum să bei din sângele umanității și să râzi în același timp?

Mă întreb cum poate un om să trăiască în ciobul de oglindă,
să trăiască și să zâmbească, când tot ce vede e doar umbra?

Cum poate un om să fie atât de invidios la televizor,
și să vadă doar vechiul, când totul e în jurul lui?

Cum poate un om să treacă pe lângă torte, pe boabe și pe vin,
și să vadă doar mâncarea din ceaun ca un verde purpuriu,
când totul ar trebui să fie o sărbătoare?

Mă întreb cum poate un om să fie un călător vesnic,
un pelerin, când el nu e nici măcar viu?

Da! Poate ar trebui să ne oprim din a compara și a visa despre lucrurile pe care nu le avem și să ne concentrăm să valorificăm ceea ce avem.

Poate ar trebui să acceptăm greutatea povărei noastre și să încercăm să o transformăm în ceva mai puternic, în loc să o ignorăm sau să o evităm.

Poate ar trebui să ne oprim din a căuta mereu ceva mai bun și să apreciem ceea ce avem.

Poate ca am nevoie să...