În vreme de iarnă (Poem 1.)


Printre degetele tale, să curgă sfânta zăpadă
mergeam, deunăzi, prin amplasament
mirosea a păcură și câțiva soldați stăteau tocmai foarte treji, veghind la foc
cine știe ale cui scrisori le frunzăreau, în mâinile groase
unde mergeți? i-am întrebat, pe ei
de ce ați aprins focul, chiar azi?
cine v-a spus?
Locotenentul, domnule, el ne-a dat informare
dar noaptea era adâncă și grea, iar pe jos străluceau albăstrelele
le aruncaseră, cineva, parcă din mână și apoi se împrăștiaseră pe jos, până au inflorit în zăpadă...
pâlcul de stele, în alb
ne e dor de mama, de fratele,
iar mâine dimineață, ca și ieri, vom face exerciții, cu armele!
nu știam de fapt în ce țară eram...
pentru care război se pregăteau ei...
și dacă tăceau, focul la care se încălzeau ei era mare și lucios, atrăgător
îl priveau, parca, foarte triști, cu toții...
dar, cum sa va spun
peste câteva săptămâni, și tocmai ce se apropiase Crăciunul
spun, totul, ca făcut din lut
și memorie
drept, să mă fure...
văd, a început sa ningă cu fulgi aspri, pe suprafața întregii garnizoane
un iepure sau poate o vrabie mănâncă, de pe jos, cozonac
și cine este iepurele cine este, poate, vrabia
dezleagă-mi mâinile, afară din frică
sunt doar un soldat
căci sufletul meu e prea fricos
se întoarce, în sfârșit, în noroiul, de-acasă
s-a așternut zăpada, peste noroi, mama cred că a așternut-o
cu mâinile ei noduroase
și reci
mi-am lăsat bocancii, în fân
sunt murdari
un cal foarte mândru, dar slab, îmi soarbe apa prea bună, din găleată.
este a mea, e din fontă
e bine făcută
dacă, mâine, calul e sănătos, atunci vor sclipi lumânările în curte
și voi recunoaște femeia care a purtat apa, exact din dreptul fântânii
așa se recunosc femeile de soldat
este bine acasă
e cald
teracota fierbinte, bucățile ei de piatră dau, pe gură, colinde
cine ești
pe platou îi pâlpâie, foarte aprig, focul, pentru ea
ca un rug
pentru că fiecare bărbat are doar o singura fată
ca o semănătoare, de la mine din trup
sunt osul
cu care îmi semăn, mândrii mele, terenul
vom face o casă mică, în sus, eu o croiesc, mai departe, cu mâinile
și sunt un om laș
peste bastion s-a făcut liniște
mut.



Cântec, de dragoste mutuală... (Poem 2.)


Dacă tu ești bărbatul cel mai frumos
iar eu sunt femeia cea mai frumoasa, din lume
pielea mea de ambră este exact ca mâinile tale
miroase a teascuri
teascurile fac vin, nu fecioarele
deci, și pântecul e al tău
spune-mi, repezit e azi omul care recompune, cu mâna, gutuia
porți înalte, cântați-mi, cat de repede se formează un fulg, în preajma sărbătorilor,
se cristalizează
și tace...
atunci, oare, eu, nu am oase și frunte, din tine
privim, de fapt, dintr-un castel izolat
cântecul poate nu izvorăște mai repede, tocmai în luna August
priviserăm dacă ne sunt, în siguranță, toți copiii
îi număram, în sperietură, pe fiecare
cu degetele
ca să ne fie degetul mijlociu, celui mai mic dintre ei.
cade și se agață de tine,
te ține de palmă.
după ce liniștea se așază, din nou, peste dragoste,
eu așa spun, în Cetate, să se tragă înapoi podul de lemn gros și trist
căci numai Misticul uită, pentru ca este bătrân
ne amestecăm, în grijă, unul pe altul
dăm, în noi, cu vătraiul
apoi, și tăcem...
sa se stingă, o dată, de fapt, focurile de pe dealuri, sfinte Gheorghe, trage, iute, clopotele!
pentru că dragostea este, mereu, a omului tânăr
arătările, de pe deal, se sting, toate...
iar pentru învechit, este numai cojocul tău, de meditație albă
sa nu mă lași, din mâini, sa îmbătrânesc...

în privire, ții scântei ce mă iubesc și un foc de lemne care încă nu și l-au stins
și sub piele de ambră, ești un pokemon trist
suntem vii, ne pocnesc oasele...
sângele este gri
și miroase ca roua
pandantiv de dat, înapoi, omului de la gard
”Dacă tu ești bărbatul cel mai frumos
iar eu sunt femeia cea mai frumoasă, din lume...”
este zăpadă, în tot, în noi, în-Noiembrie
din zăpadă, se face mult grâu și se țese ecart
poezii să îi curgă lumii și pe mai departe, și mâine, din degete
uneori mă gândesc că totul este ca un bob de cartof înmulțit
mâine, Dumnezeu vrea mai mult,
iar grânele se înlocuiesc cu cartofi mari
cartofii sunt mari, față de o boabă de grâu...
s-au plantat de fapt niște ochiuri de-a dreptul, pe pajiști și au răsărit, de ele, florile
niște albăstrele sclipitoare
niște poduri
poezie clasică a răsărit
urâțenie
nicio poezie, în înmulțirea cartofilor, cum să fie
dar atât de multă taină, în grâu
se scoală morții din grâu afară și umblă, din nou
și cerul, iurte, se pierd...



Poem de dragoste infantilă... (Poem 3.)


Picioarele-afundate, în zăpadă
În noaptea roz, ce prinde să mă vadă
Pe din cojoc, sunt mulțumită-n listă
Cu genele ce-mi cad pe din batistă.

Îmi strâng culoarea, în ciorapi de lână
Sunt tânără la frunte și-s bătrână
Am doisprezece ani și-un vid prea trist
Mă scurge, din dureri de ametist...

În noaptea, ce mai cade, din mansarde
Privesc, în sus, lămpașul cum mă arde
Mă strâng, prea mică, rece, sub umbrelă
Privesc la trecătorii, pe stradelă.

Un car cu boi, alunecă, de sânge
Sub pleoapa mea de ieri, lumină strânge
Mă mai privesc, zăpezii să existe
Sunt oamenii de nea, lămpaș, reviste.

Aș saluta un om, ce mă petrece
Din ghetele, prea lungi, cu șnurul rece
Și doar copiii cată, înspre mine
Cum nu le dau drajeuri sau grisine.

Îmi anul transformării, zac zăpezii
Mai dau, spre mine, fructele livezii
De pildă, toamna mută, ca o babă
Cu dinți cu spume și de must, zăbavă.

Mizeriei, mă-îndepărtez, orașe
Se spală în zăpadă și-s codașe
Cum strâng semințe, către primăvară
Și-aștept, iar, ciocârlii, a câta oară...

Mătușa îmi mai prinde mâna stângă
Cojocul prinde, iarăși, să mă strângă
Și sub lumina lunii, ieri, fecioară
Să nu mai știu, de sărăcii (să doară)...

Sunt toate rubedenii, ca din flori
E surioara mea, făcută-n zori
În ochii mei, e tata și e mama
Sunt doisprezece ani, învinge teama.

Căci, ochii mei prea tineri, văd vitrine
În ele, subțirele manechine
Sau pălării, cu boruri de mătase
A câta oară, mi le strâng pe oase.

Mai bat, din buze, cerșetori, cu pete
Pe haine răpciugoase sau pe ghete
O pasăre se scurge, de pe fruntea
Unui copac, ce nu cunoaște puntea!

Căci, sunt păduri, ce tac, să nu mă-înghită
Sunt trenuri ce mai trec, mi-s surghiunită
În lacrimi, țin podoabele zdrobite
Și amăgiri, din dragoste, tivite...

Mai blândă, ca o floare-n cobiliță
Și dragostea mai bate în ușiță
O udă, multă apă, din răzor
Mi-o cântă, de cântau târziu, la cor.

Căci nu te uit, iubitul meu de paie
Când luna bate, intru în odaie
Și doar, de mâine, să mă înțeleagă
Când te priveam, cu ochi pustii, sunt fragă.


(Cu mici corecții.)