Era un carusel la marginea bâlciului,
intrasem în joc, căluț de lemn bătrân
fixat în podeaua de foc
și luminile curgeau ca din sân constelații de-oțel,
ca degetele sfinților în biserica aceea de sticlă din mâinile ei.

Veneau aripi înainte de îngeri,
ponei
se învârteau în spirală și așa timpul se prefăcea în alt timp,
secunda regală cea fără sfârșit și tot cerul într-un câmp al norilor grei,
al florilor râului cu sălcii și Ofelii trecând
înveșmântate în lacrimi
și patimi
până la fibre, până la cuie, în iarna coamei de cal înfășat.

Dintr-un sat în alt sat
luminile curgeau ca degetele sfinților
pe ochii flămânzi ai copiilor,
viilor și cuminților
le creșteau perle în păr cât boabele de struguri și muguri în piept,
veselia era aburul nopții ce se ridica și-ngheța
undeva,

undeva, un alt univers de oglinzi,
paralel,
ne-atingea, se-nvârtea
undeva,

unde va crește alt zâmbet dincolo de pojghița norilor,
cu sufletul ei plutitor și alb ca un miel
în zăpadă,
o icoană în creștetul zorilor,
la sfârșitul cântărilor,

un alt carusel…