copacii sunt ceva mai logici decât noi, mai drepți, mai simetrici,
se adâncesc în pământ de la sine și cresc spre cer
sunt pe jumătate păsări, sunt pasărea și antiteza păsării în același timp

poate că există ceva în embrionul alb-gălbui al seminției lor,
o altfel de lumină crudă, care crește în două direcții,
un mucilagiu de soare care dansează pe întuneric

ei îmbătrânesc cu capul în craniul lor de lut și-și tac durerea
când înmuguresc
își tac fericirea eliberați de munca silnică a verii
țin piept vântului ori poate că vântul este protestul lor
de făpturi în cămașă de forță vorbind sub căluș

furtunile care îi doboară nu sunt decât sinucideri mascate –
priviți rânjetul unui stejar fulgerat și veți înțelege de ce el,
de ce tocmai el dintre toți

ne luptăm cu ei de mii de ani și ei tot mai așteaptă
ca niște sicrie, să îi îngropăm