spunea o poetesă engleză că un cuvînt de exemplu verde
vorbește despre viață dar nu spune nimic despre dragoste. iar
eu sunt convins că nu e așa, de pildă o roșie, o simplă pătlăgică
poate spune atît de mult despre iubire încît la un moment dat
se poate confunda cu ea.

îmi aduc aminte de asta cînd mă gîndesc la tine. la faptul că
poate ți-ai fi dorit atunci să plouă, nu să fie soare, soarele care
trădează perfect emoția, nu o poate ascunde. sunt sigur că
dragostea nu e acel elefant care ți se pune pe piept după ce a plecat
dragostea e o roșie de kent, o simplă pătlăgică crescută în ținutul
în care ea s-a născut.

văd momentul în care acel gentleman în vîrstă, încă arătînd bine
e dezorientat între legume, căutînd un anumit sortiment de roșii.
te văd și pe tine, binevoitoare, oferindu-i sprijinul, arătîndu-i ce caută.
Îi văd ochii triști, umezi, încărcați cu durere și dragoste, îi văd lumina
pe care merge ca un echilibrist desăvîrșit cînd spune că s-au iubit
atît de mult încît lumea părea doar un ghem de aruncat la pisică.

și acum nu mă mai cunoaște, nu mă mai recunoaște, spune el,
are alzheimer și e internată într-o clinică. merg zilnic să o văd și un lanț
de drujbă îmi străbate pieptul cînd văd că nu-mi mai știe numele
nu-mi mai știe chipul, atingerile. dar îi duc cîteva roșii de kent
locul unde s-a născut și a copilărit și o bucurie fără seamăn îi apare
pe față. din lumina asta trăiesc. acum să îmi spuneți voi
dacă o roșie nu poate vorbi cu adevărat despre dragoste.