Visez că întâlnesc prea destinatul
Dar visul e un rostogol zăpezii
Ca să pot ști, cum merge lucrul, catul
Mi-l mai aștept, prin umbletul amiezii.

Așa c-adun, pe șaptezeci, la unu
Și-mi duce pe din plasturi, numai patimi
Din tomuri încercate, cu nebunul
Regina să îl `lese fără lacrimi...

Gambituri, să o-mpingă către sate
Sau spre orașe, umed, de salcâm...
Se mai aude apa cum străbate
Cărarea de cu ierburi, pân-la fân.

Mi-aduc de-un pai, de-l pun, tăcută,-n vază
În timp ce părul, moațe, mi-l așez
La cea mai mică pruncă, să nu `crează
Că nu îi sunt, și azi, din bobi de-orez.

Aceasta este, sigur, o știință
Cum că femeia, versurile-n sân...
Miros a prostioare, umilință
Așa că soră, ”ceață!” scrie-n fân.

În mine, tinerețea mi-e o frică...
Dar mă sculptez, în fiecare zi, la loc.
Pădurii, tot stejarul se despică,
Dar îmi tot zice ziua, de noroc.

Pe stradă, de mai trec, picior subțire
Să îl visez, c-apare, îs-o sanda!
De doar îmi fi-i-va ultima-întâlnire
Și ochii mei pierduți în catifea.

Cum nenoroace să nu-mi treacă brazda,
Spre templul, rod, pedepselor păgâne,
Sunt mai frumoasă azi, să-mi fie hazna
Dar mai drăguță, fi-voi, cred, și mâine...

În lacrimi, un sărut, să-i spună ”Hana”
Dar Hana plânge, scumpă, mi-o aude
Pe câmp, albinei (frige-și marmelada!)
În cupa florii, mândră-i, ca Hamude!!!

Plonjez, în parodii nălucitoare
Și cruci îmi fac, de parcă-aș naște plumb;
Mai scot afară, nasul, sucitoare
Sunt eu, tot misoginul, ce-mi ascund.

Căci, nu literatura e de vină
Pentru eșecuri, pentru ”reușință”!
De prin păduri, mireasma de sulfină
Mă trage-n chip și sfada mi-e știință.

Și ea n-ascunde, azi, decât o stradă
Unde bătrân am fost și-am priceput.
Bunicul ei, înalt și pus pe sfadă,
Din noapte, cârja-și ține, cunoscut...

Mă mai reped, cu versurile-n mână,
Spre o revistă, două, dau din cap.
Concursurile, două-n săptămână
Și-n mâna mea, sunt căpoșenii-țap...

Am încercat, din suflet, parodia,
Dar tot ce mi-a ieșit, spre silogism,
Ca și cum șarpele ți-a prinde (ia)
Și de prin sat, un zepelin, sofism.

Un fel de `sămn, să-ți spună, și pe mâine
Despre iubiri, când se vor întâlni?
În sfântul orășel, făcut din pâine
Și-s râsetele scumpe, de copii...

Pe unde ești? Tăcuta mea uitare
Un pom, un măr cam neobișnuit
Pădurea face semne, către mare
Cu cloambe mari și reci, de lângă Schit.

Pădurea, degetar, de trece-n umbră
Și-un fel de tanc, în sine, și-s ferice.
Nimic nu-mi pare greu, lumini sucombă
În mase luminoase, dau de-a spice.

Îmi sunt suficientă alinare
Cu părul meu m-acopăr, mă păstrez
Frumoasa și prea simpla mea uitare
În părul meu, tot trupul mi-l așez.

Să nu mă știe `nime, de-s ferice
Și nu mai spun, de-a gurii (cea de sat...)
Bărbații trec la foc, femei voinice
Se zbat, în ei, în nume unicat.

E râvna cea mai bună, la bătrâne
Mă reîntorc (în sat) să le ascult...
Dar pieptul meu se zbate ca un `câne
Și-n mine doar tăceri (de-au încăput).

Pe la fântână, `nalte brațe treacă
Eu îmi aștept cărarea, de pe bănci...
Cu lele Ană, ora să-mi petreacă
Și fiul ei, de-i Ionea, pe la `clăci.

Pe uliți, mi-e atâta deșteptare...
Numa`-un cocoș mai pradă, către mări...
De mai tresar, i-atâta înfiorare
Deși cunosc, și pita, chiar și-n sări!

Trecută-i vremea saniei, dar boul
Ar tot mânca din oul bietei Frosa
Îmi iau găina-n casă, nu dau oul
Pe câmp e Ionea, zgândăre cu `cosa.

Și-atâta înțelegere, în toate
Căci poate tontu-n lume are-un rost...
Pe bancă, raza mă mai satură, sub coate
Căci bătrâneții, mult, de-i ții de prost.

Dar pe sub tâmpla cea mai albă, mie
Se zbate un porumb ce-i prea ascuns
Îmi învelesc (bucății de hârtie)
Și-o ceapă și cu lacrimile, strâns.

E ca un pustnic, ce așteaptă, încă
Să vină o femeie, pe cărare!
Cu un ulcior sau fără, vede-o stâncă
Prin peșteri, singuratic și-nchinare.

Și-atunci de rața-i toantă, iar, la piatră
El zice c-a trimes-o Dumnezău!
Privește către ceruri, badea latră
Dar totu-n jurul lui miroase, său!

De un harbuz se crapă-n mine vara
Sau de o rază se despică-n zăr,
Va ști să-mi zică omul de-a chitara
De miile-mi de flori ce-mi stau, în păr.

Sub focuri, când pe câmp, încep devreme
În Sfântul Gheorghe, capăt zvon, de lest
Biserici mă așteaptă, de prin gheme
Din țesături ce, parcă, mă momesc...

Cu un baston, bătrânul mă conducă,
Spre primul tren și de-ultima uitare...
”Vreți portocale?” vorba, ieri, caducă
Va fi, în stern, la marea `înturnare.

Căci, de nimic, nu mă așteaptă-n cale
Pe străzi pustii și, parcă, prea pierdute
Voi fi greșit (și locul), porți stradale
Încet, pe frunte, parcă, mă sărute...

Cum eu mă port, pe mai departe, încă
De pe catrință, crucea mă-înfioară;
Păianjeni mă mai țes, de-s doar o țâncă
Să îmi arate drumuri, pe din gară.

Căci eu sunt pustnicul și eu sunt ploaie
Eu sunt femeia, eu sunt drumul ei!
Dar de-mă-închid, cu drugul, în odaie
Prin pântec, o să-mi circule de chei.

Ce mai sunt eu? Sunt cheia ce mă-ncuie
Se potrivește, casei, cum și mie,
Dar gura mea miroase a gutuie
Și melcii stau, prin verze, să mă-mbie...

Ca și cum casa mea se află-n lume
Sau pe o stâncă, parcă, mă cunoaște...
Ca și un șarpe alb și fără spume
Ce mă mai trage,-n spate, de la moaște.

Se năruie caleașca, cum palatul
Pe sub pisici, un șoarece de-aduce
Departe, înspre sate, dumicatul
Cum și un preot lasă-l, face-și cruce.

Cum, de femeia trece, de pe stradă
Să-mi intre, iar, în casă, pe din rost.
Un porumbel, prin mine, iar, visează
Și pâinea-n mine cărnuri ia la post.

Și intru în Biserică, sfiala...
Mă-împinge, cerșetoarei, să m-ascund
Departe rapița, și eu, substantivala`
Mă nasc din nou, cu ochiul meu, pe prund.