Cu gura deschisă, lipsit de dinți, Cerul părea că nu așteaptă nimic.
Refuza chiar și cenușa pe care o risipeau stelele ca lumină
Și își acoperea privirea din ochi cu tăciune de întuneric.

Născut mut, dar nu fără gură, pentru că gura nu este
Pentru a vorbi cum ochii nu sunt pentru a privi…
Din prima zi, răsărind, i-au murit amintiri, întrebări și tăceri.

În vizită îi veneau lumini. La poartă aștepta uterul. Casa tăcea.

Din mâini, din semne, din căutări, cuvinte își întindeau aripi
Și mureau lovind în piept, unde îi bătea inima, însemnând
Căutarea coborârii în somn dintr-un defect.

Stătea cu gura căscată Cerul și aștepta nesfârșirea
Între gingii și buze, ca într-o mare de țărmuri înnisipate,
Purtând arca dumnezeirii printre frunze și umbre,
Dorindu-și să fie înghițit de lumea cealaltă.