sunetul morilor de vânt
e făgașul unde plantăm cuvinte
și ele se duc până dincolo de nori
mâna scutură monede
e un fel de bogăție venită așa
deodată
nu mă așteptam
să te îndrăgostești
în fond niciodată nu strică
să-ți porți iubirea cu tine
s-o înflorești cum
mugurele se desface în poala primăverii
pentru că i-a venit rândul
aș fi spus că echilibrul e doar o fantasmă
că armonia e un termen bun de căutat
în pânze uitate de pictori prin ateliere părăsite
însă m-ai oprit cu un semn
de tine știut
lăsând să se înțeleagă
până unde pasul reginei
va mai călca noroiul
unei așteptări deșarte
și de atunci, verbele au început să se dezbrace