o casă fără oameni.

singurătate lângă o sobă veche.

sunt un surogat care suferă de ms.

doctorii în halatele lor albastre

mă veghează neputincioși.

toate formele de distrofie sunt periculoase

ți-am spus în ultimul mesaj pe whatsapp.

sunt într-un grup de control care nu știe ce trebuie să simtă

când se fac experimentele.

în lumina dimineții vedem

cel mai bine petele de pe piele.

îmbinările dintre oase.

aparatele care se alimentează de la soare.

e o creștere continuă a fricii odată cu lumina.

bruma care cade dimineața mă înfoliază.

pornesc pe jos către acea casă singuratică.

înnod niște cearșafuri albe

până obțin o linie continuă.

niciun puls.

în acest poem este despre

părinții noștri, bunicii noștri, copii noștri

evacuați și morți în gulagurile siberiene.

stăm pe sacii umpluți cu nisip și paie

din fața casei și îi așteptăm.

boala a pătruns ca o rețea de fibre optice

peste tot.

doctorii fac radiografii pentru a expune

filmele pe ecrane uriașe albe.

acolo mi se vad clar coastele șira spinării substanța

cenușie din creier.

dorul remanent ca o boala mortală, contagioasă.

dar de fapt sunt ceva care își imaginează toate astea

pe scaunul de la geam al unui autobuz modern.

praga e orașul în care visez să ajung.

în vitrina unui magazin de lux.

să privesc toți oamenii.

mame, bunici, copiii care vor muri peste o vreme

în timp ce eu voi fi tot acolo.

zâmbind cu buzele de silicon

cu creierul plin de mdma.

cu mușchii inimii paralizați.

euforie durere moarte

scrie pe sigla strălucitoare a magazinului.

toate le veți găsi aici ambalate frumos

în cutiuțe roz cu cristale Swarovski.

plăcere, dorință.

se aprind literele roșii în noapte.

prin geamul autobuzului se zăresc luminile

sclipitoare ale orașului

și chipul reflectat pe care îl văd

e al unui copil trist deportat într-o copilărie nemiloasă.

autobuzul se mișcă. aparatele continuă să se alimenteze de la soare.

se aud sirenele care ne avertizează să luptăm sau să fugim.

nimic în acest poem nu a fost despre dragoste.