E foarte greu să te uneşti cu propriul suflet,
e violent de sincer, este ca intrarea prin efracţie în propria ta casă-
intri, te sperii de tine şi suni la poliţie;
căci din obişnuinţă ajungi să nu te mai recunoşti când îţi schimbi faţa:
ai una pentru femeie, una pentru socri, una pentru prieteni,
alta pentru tine…
Bărbieritul îţi devine şi cină, şi taină, şi haină, şi lamă, şi mamă, Şi tată... Ha, ha. ha! Tată (să fim serioşi!) tată nu-ţi mai devine niciodată! Ni-cio-da-tă!

Căci Tatăl n-a apucat să te-nveţe să te razi
şi nici prima bere nu ai băut-o cu el, şi nici n-ai înălţat vreun zmeu deasupra ta,
pe toate le-ai înălţat deasupra celorlalţi,
atât cât să te numească marele înălţător de zmeie,
marele poet al cartierului, poetul familiei,
ăla care dă dulce din gură, dar nu produce nicio ţigară,
ăla care-şi împreunează degetele-n numele tatălui
cu ţigara şi votca între celelalte.

Şi-ncepi să te întrebi de ce ăla care nu face acordul corect
are apartament, iar tu ai doar garsonieră.
Oare primul sărut cu gust de pipăit şi văzut n-a fost de-ajuns?
Oare păsările care se odihnesc pe cruci stau într-un picior?
De ce n-aş avea lucrurile despre care se vorbeşte de bine?
Oare a vorbi cât de cât bine a devenit o metaforă întocmai
cerului senin pe care-l vede toată lumea, dar, de fapt, nu-l vede nimeni?

Şi durerea asta poetică de îmi umblă-n oase
o fi moft lingvistic, materie pentru viermii cărnii mele?
Durerea asta care-i lumină-n bezna fericirii mele,
cuvintele astea care acum, fix acum, îţi lovesc retina rânjitoare,
metafora asta ca o comparaţie pe care nu o aştern deşi aş putea,
această rece filă de word va deceda ca o brazdă peste care nu creşte nimic
în afara tractorului cu muncitor bronzat la-ntâmplare?