De ce ați venit azi aici? Ce vă lipsește? Visați urât noaptea? Vă bântuie gândurile? Vă este frică de ziua de mâine? V-au murit părinții? V-au murit copii? Sunteți bolnavi? Sunteți singuri? Ce regrete aveți din viața pe care ați trăit-o? Ce sau pe cine ați pierdut? Ce căutați? Liniște? Răzbunare? Cunoaștere? Putere? Iubire? Ce vă mână? Ce vă lipsește azi când sunteți aici ?...

Ochii cu care mă priviți sunt guri înfometate. Așteptați să primiți de la mine hrana pe care nu ați găsit-o niciunde. Nici nu vă închipuiți că ochii cu care vă privesc sunt la fel de goi și înfometați ca ai voștri!...

Mi-e teamă de golul pe care îmi cereți să vi-l umplu din golul meu. O teamă pe deplin identică cu a voastră. Teama că golul în care trăiți nu are cine îl umple precum teama că voi nu îmi puteți umple golul meu.

Privindu-vă foamea ochilor cu care mă urmăriți am înțeles că golul meu nu este altceva decât o foame mai mare decât a voastră. Că sunt mai înfometat decât voi toți și că, tocmai pentru că în mine voi vedeți un gol mai mare, vă imaginați, de fapt îmi imaginez că credeți că, dacă eu pot duce un asemenea gol, este pentru că am cu ce îl umple. De aceea veniți cu golurile voastre, pe care le credeți mai mici decât al meu, să vi le umpleți, după cum credeți că eu o fac, dintr-un alt mai mare gol.

Diferența constă în faptul că voi toți doriți să creați alte goluri pe care să le umpleți din singurul meu gol pe care eu mă străduiesc să mi-l umplu din golul golurilor voastre, pe când, de fapt, golul meu se golește mereu mereu în golurile voastre fără a dori să se umple, ci doar să descopere orizonturi în care să se poată risipi spre a se re-alcătui. Și asta nu din dorința de a se întregi, ci din a cuprinde odată cu golurile voastre, toate golurile care vor veni.

De aceea mă întreb: ce foame vă bântuie pe voi, pentru că nu pot să îmi închipui! Și tot astfel mă întreb: voi vă puteți închipui ce foame mă bântuie pe mine?!...

Ce vreți de la mine? De ce credeți că am mereu ceva de dăruit? Nu sunt răsăritul, izvorul, ecoul, nu sunt rază care poartă devenirea și trecerea, cum nu sunt nici gând sau idee care încolțesc ascunse în/din întunericul de sub scoarța luminii!

Înfometaților! Însetaților! De câte ori mai trebuie să scot apa din fântână? De câte ori să mai pun pește pe jar? De câte ori să mai merg pe apă? De câte ori să vă vindec de orbire, de uitare, de împietrire, de furtuni?... De câte ori să mai pun degetul în rană și să vă povestesc despre cum se moare ca să înviezi iară?

Mâine nu voi mai fi cu voi. Dar nu voi pleca. Vă vor aminti de mine pereții care poartă chipuri de altundeva. Atunci vă veți șopti despre mine din timpuri trecute ca un val ce se așterne peste nisip rostogolind adâncul mării într-o margine ce, din cer privită, desenează printre stânci din pietre un meteor monolit.

Atunci să vă privesc, mi-aș dori, hulpavilor de ceruri și de vise, cum și cui o să mai cereți, mâncarea, uitarea, nepăsarea, amânarea pe care vi le-am dăruit din constelația mea îmbumbiată, ascunsă prin rădăcinile, ramurile și cerurile voastre de ciclopi înfometați!