Și mie-mi place o plimbare-n ploaie
asemenea lui Chaplin-
un vrednic om!
dar vreau să știu, la soarele ce-n nori
apare,
cum plânge când usucă norii?
și după aceea plângem noi.

În karma timpului,
o pasăre furnici mănâncă,
și-n focul vieții, milioane,
dar eu de plâng, o pasăre măiastră n-am,
în zorii dimineții
să- mi ciripească pe la geam.

Dacă durerea ploii e profunďă, cică,
și ciripitul vesel te găsește viu,
un pic de rugăciune cui îi strică,
că nu eu lucru de luat în van,
dar,"cu măsura dreaptă" a lui Cioran.

"Mereu sunt fericit",
Shakespeariană'i "așteptarea"-
dar cum poți să trăiești
când mori de râs,
aceasta este întrebarea.

A fi s-au a nu fi, nu e târziu să poți
să naști fără durere,
pe ploaie și pe vânt, acceptă-te
cum ești,
căci lemnul e tot lemn, dar
grindă casei, de-l cioplești.

Și ploaia plânge, și n-o stingem
cu ciripitul unui pițigoi,
doar că durerea'i bună cu măsură,
pân'la zei-
"să poți să ierți, să poți să-mi judeci calea,
î-ți împrumut pantofii mei".

Și dacă ai ajuns în iad, pământ fără
chemare,
ori "suferința lui Raida", tu ți-ai
provocat, ori poate noi,
mai bine o minciună de'ncercare dintr-o
carte,
că, de...!
"sinceritatea doare,
chiar de-ar fi să fie ea de rangul doi".