mi-e un dor de tine, mi-e un dor
de "ia-mi degetele ce-mi bat încă ușor",
camerele mamei formează
patrulaterul unei inimi mari,
n-au rămas pe jantă, încă-s camere tari,
cărucior de suflet mare,
mama încă-mi este și va fi, acum a învins
moartea
pe patul de spital

mama va-nvăța încet-încet mersul zborurilor
aeriene, altădată, poate peste un an,
ca stolurile de cocori, pelicani,
a învins acum, moartea din gerar, știu,
va mai trece de-un gerar,
trupu-acasă va fi îngrijit de noi mai bine,
s-a prefăcut zile-ntregi că pleacă, a rămas

cum spunea chiar ea, mai mult din ochi,
fericită că trăiește încă —
cineva, ceva a întors-o din cer
din starea comatoasă
printre noi, cei vii, iubiți

mi-e un dor să-mi zici din nou "Irinel,
să mă năucești, te rog, c-un basm, c-o glumă
pentru a nu zbura,
mi-e răpirea nea,
pat uitat e viața pe care n-o mai suport,
atât alerg, mai mult nu, nu vreau,
ochii se duc, nu vă mai văd decât siluete,
copiii mei, sunt toată doar o rană"

camerele mamei
de la perfuzii b1 b6 vitamina c
s-au reîntărit, nu mai suflă moartea-n ele,
nu dă voie Domnul, Maica Sfântă-a Sa,
mama n-a rămas înghețată, a rezistat,
s-a călit pentru încă patru-cinci anotimpuri,
se numără printre cei ce privesc moartea
prin două vitralii de sticlă verde-albastră
puțin injectată, cu câte două cercuri gri
pe albul ocular,
o contemplă drept, în față,
încruntată "ce vrei tu, Moarte, să faci,
de mă vei lua,
cu toți copiii mei,
cu bărbatul meu, cu nepoții mei,
ai tu grijă de ei, nu,
le faci tu de mâncare, ba,
atunci de ce mă iei, haino,
naiba să te ia"