Pe cât de mult am iubit-o pe atât mi-a fost frică de ea,
chiar dacă amintindu-mi-o devin nostalgic.

Stătea cuminte în grădina blocului când veneam seara
acasă, în razele lunii scânteia cu reflexe metalice și deși
tăcea, aveam teama în suflet. Mă îngrozea ca un monstru,
ce abia aștepta un moment de slăbiciune.

A doua zi urma să deschid portiera și să urc la volan. O
conduceam mereu cu acceleratorul la podea, încât
oricând puteam pierde controlul asupra ei.

Înghițeam cenușiul șoselei cu dungi albe, parcă
pregătindu-mă pentru raliu. Odată chiar am ieșit cu
ea în decor și m-am oprit în iarbă, lângă un monument
funerar a doi motocicliști ce și-au găsit în acea curbă
sfârșitul.

Tata îmi dăduse mașina până la 12 ziua, plecasem
cu niște colegi să vizităm o prietenă din Cugir, dar
am avut neșansa să prindem o ploaie torențială,
și m-am întors la 12 noaptea, fără niciuna.

”Am ieșit în decor”, i-am spus tatei în ușă, ”cum adică?”
m-a certat fără chef de glumă. I-am povestit, s-a supărat,
ne-am dus la culcare.

A trecut un timp până am reparat-o.

Dar când veneam seara acasă și stătea cuminte lângă hortensii o
priveam ca pe un monstru, mă străbăteau fiori, îmi era frică.

Eram adolescent. Era o Dacie.

8 iunie 2022