este sufletul meu trezit din fiecare dragoste cu imaginea ploii simulând focul din lanterne. Dacă îți pui urechea peste pieptul meu poți să asculți frunzele cum cad deasupra apelor fără umbră.
Un nor toxic din care îți revii cu greu amețind inimile uriașe ale zmeilor
sfâșiind cerul cu muritori
și foame în loc de cuvinte
m-am obișnuit să ascult glasul ierbii peste care se ninge din ochii tăi fără milă.
Am să iubesc toți bărbații în care m-am pierdut
cu dragostea mea ca o rochie cu vertebre prelungind raiul. Da, eu sunt o femeie fantastică, poți să îmi topești sufletul ca din mine să iasă cel mai curat copil.

Poemul meu este un vis pictat de Van Gogh în lacrima dimineții și lăsat să ardă.

Cine va sta cu mine până la sfârșit acela va aprinde lumina când nopții înseși îi va fi teamă să se trezească lângă inima mea.