Când pui o stea pe cer sau un nor
Trebuie să gândești că nu doar a le așeza
Undeva spre a le dărui sens este menirea lor.

Trebuie să îți asumi întreaga existență
Pe care o vor purta și cu care îți vor umple
Propria prezență din care deveni-vor absență...

E ca atunci când lângă poartă așezi un tomberon.
Cei ce-l vor vedea își vor arunca în el risipirea.

Însă, numai tu, cel ce l-ai pus, va trebui să îl golești
De umbra la care renunță cei ce și-l închipuie purtând
Împovărătoarele lor spații lumești și cerești.

Iară, de nu vei putea goli tot acest întuneric în care
Ard, sclipesc, zboară, scânteiază și aruncându-se pier,
Imaginând spații, forme alambicate, spirale diafane...

Nu mai pune țărână și cenușă pe cer!

Lasă adâncul să înghită parfumul viței de vie
Precum gura tomberonului nemurirea ce va să vie...
Ori, mai bine, cum în vin aroma din struguri...
Și învață visătorii să tundă bolta de muguri...

În imaginația lor despre sine se tot vor dezgoli de strălucire,
De risipire... Tu, între ei și nemurire, vei fi
Cel care va înțelege că visarea pe care o poartă
Este un orizont ce numai dacă va fi așezat
Între gânduri și ceea ce vine rămâne
Ceva și pentru gunoierul de mâine.

Altfel, a pune pe cer stele și nori,
E o continuă risipire a celor care cu umbre
Spre a rămâne în propriile lumini își vor umple
Tomberonul fără a se întreba dacă e nevoie
Să fie golit și mai ales unde.

De aceea, cine pune pe cer stele și nori
Trebuie mai întâi să se gândească cui acestea
Vor lumina și pentru cine vor umbri și de ce
Va trebui să poarte uitarea unde tuturor
Se va elibera golindu-se ca un nor.

Așadar, cine a pus tomberonul la poartă?!...
De ce lumea este împărțită în curtea aceasta
Și în curtea cealaltă? Și ce mai așteaptă?

Cine își asumă, până la urmă,
Să nu mai pună pe cer stele și nori
Spre a nu ne mai goli tomberonul de flori?!...