Credeam că îmi pot trăi viața, că o pot desface de fiecare înveliș, până la particule microscopice, că fiecare gând despre Dumnezeu și memoria fotografică cu locurile unde am respirat oameni se vor salva. Tot ceea ce aș putea lua cu mine ar fi sufletul meu înmuiat în cea mai fierbinte zăpadă din lumile posibile, o himalaye deșertică, fără oxigen, fără moartea ce a scăpat cheile absolute către viul universului. Totul se sfârșește frumos, ideatic
până și noaptea vine ca un sărut ce arde cu ochii închiși.

Dragostea se întâmplă atunci când nu te mai uiți în spate,
când îți strivești toate lanternele către stele
și îți iei bilet de călătorie doar dus în cămașa unui asteroid
așteptând secunda apocaliptică când totul se va face praf.