Nu știu dacă era stejar sau nuc
sau poate un simplu castan
copacul pe a cărui scoarță
scriam mesaje în copilărie.

În tulpina copacului trăiau
elfi, spiriduși și gnomii
de pe continentele dispărute
ale Atlantidei și Lemuriei.
Acolo își duceau viața
prințese, balauri, zmei
și toate personajele din poveste.

Deși făceau parte din viața mea
nu le-am văzut vreodată.

Primele litere încolțite în cuvânt
le-am scris pe tulpina copacului
și nu pe malul mării
ca să fie ruinate de valuri.

„Ploile îți vor spăla gândurile.
Trebuia să le crestezi
cu un vârf ascuțit de os domnesc”,
mi s-a spus.

„Simțea durerea când era rănit copacul?”,
m-am întrebat când a fost lovit de fulger.
Ploile nu mi-au șters gândurile
încrustate pe crengile copacului.

Le-au lăsat acolo să se înmulțească
și să devină învățăminte
pentru trecători, se povestește.

Astfel am constatat că
arborele din copilăria mea
nu mai era cel știut.
Cel de acum începuse să vorbească
cu Cerul,
străinul,
schilodul.

Deseori, ascultându-i
sunetul frunzelor
cred că dorește,
schilodul,
să-mi transmită teama
că va veni o vreme
când frunzele i se vor risipi,
când crengile i se vor rupe
la trecerea păsărilor
și a vânturilor.

Am refuzat să cred
că vreodată copacul meu
vorbitor
va prefera singurătatea
și va deveni ascunziș pentru bufnițe.
Dacă știam că undeva
se ascute o secure
nu mai plecam în lume
să-i caut umbra
și cântecul de flaut

Comoară de preț îmi sunt
amintirile.

Nu-mi pot imagina cum
din inima lui a ieșit
această preafrumoasă statuie
ce poartă pe pielea lui de lemn
cicatrice
numele meu.

După ani și ani
m-am așezat pe
ceea ce a mai rămas din el.
Și nici acum nu știu
dacă era stejar sau nuc
sau un simplu castan.

Cine să mă creadă
că am avut un copac vorbitor?
Cine să mă creadă că
a strecurat în ființa mea neființa lui?