Sufletul meu s-a întors acasă, la Luduş

Traian Furnea


Îmi sunt dragi aceşti preoți!
cum, cântând, ei îmi pomenesc numele sufletului.
Din ferestrele mari mă uit la Isus, cel în vitralii
tăiat pe din două, cu o linie din plumb înegrit.

Fiul risipitor, fiu norocos că s-a întors acasă chiar el
din țara aceea îndepărtată să îşi bucure părinții.
Eu am rătăcit risipind în țara mea cea atât de apropiată
şi nu am revenit, de oboseală nu am mai putut,
doar sufletul meu este aici
şi biserica din deal, a Sfinților Apostoli, o înconjoară.

I-am cerut atunci mamei, din senin, partea mea de moştenire;
ea, fără să zică nimic,
de parcă ar fi ştiut Evenghelia s-a dus în grădină şi a săpat
sub un prun. Cine s-ar fi gândit!
A scos din pământ o lădiță veche
şi mi-a întins-o. Buimac am luat-o, nici nu i-am mulțumit,
şi am fugit spre gară să nu scap trenul.

Îmi sunt dragi aceşti preoți tineri!
şi în pâinea peste care au turnat vinul,
pe care o leagănă blând, la sfârşitul slujbei,
mă strecor şi eu lângă Isus, să-mi privesc mai de aproape
neamurile, prietenii, mai bătrâni şi mai trişti cu două decenii.
Şi personalul inimos de la Primărie,
însărcinat cu organizarea.

Îmi sunt dragi aceşti oameni din Luduş!
Sunt singurul spectator invizibil din sala de conferințe
care nu aplaudă, când criticii literari vorbesc frumos despre viața mea.
Ei nu ştiu că în acea noapte şi în acel tren de demult
am rămas singur şi emoționat,
când lădița cu partea mea de avere, de la mama, am deschis-o.

Erau înăuntru zeci de mii de bănuții de argint,
ce ieşeau grăbiți, ca roiuri de albine zburau bănuții în jurul meu şi
căzând parcă atinşi de un blestem necunoscut,
rostogolidu-se prin vagoane deveneau cuvinte,
umplând trenul cu versuri intangibile,
pe care nu le puteam nici citi, atunci, şi nici cuprinde.
Doar le priveam uimit şi visul se încăpățâna să țină şi să nu fie vis!

Îmi erau dragi acei bănuți! şi îi priveam cum cădeau prin gări şi triaje
până ce lădița s-a golit
şi pe fundul ei mai rămăsese doar unul singur.
L-am luat, bănuțului mic i-am privit de aproape fumusețea de argint
şi l-am rostogolit spre uşa deschisă a vagonului,
să se piardă pe calea ferată, în noapte. Căzând,
bănuțul se trasformase în cuvântul iubire.

Nu ştiam că voi colinda mulți ani prin toate gările țării,
iubirea căutând-o. De atunci am iubit iluzoriu trenurile,
mai mult decât mi-am iubit aievea, toate femeile mele triste.
Dar visul meu nu era să găsesc o anume fericire ci să îmi cumpăr un tren,
plin cu bănuți de argint. Să fie trenul meu!

Mi-e drag trenul de fier din visul vieții mele!
să ducă trenul meu arginții din Dicționarul limbii, în rai,
iar eu, şi controlor şi impiegat de mişcare,
să fluier la câte un semnal pentru fiecare poezie
şi să țin trenul oprit în fiecare gară până când urcă toate sufletele poeților
cu iubitele lor cu tot şi cu întreg neamul lor.

Este seară de acum şi sufletul meu priveşte străzile
oraşului mic ce toate îmi duceau tinerețea la gară.
Îmi sunt dragi străzile ce duc spre gara din Luduş,
veche de acum şi neîngrijită, goală de copilăria mea
când voi urca la noapte într-un tren.
Dimineață voi ajunge în Gara de Nord,
plină de sufletele celor ce vin şi ale celor ce pleacă
şi goală de mult de mine şi de viața mea de poet.