Cum stă chestia cu fericirea, nu am să înțeleg vreodată. E ca și cum ai pune rufele pe frânghie. Ți-o atârni de gât, ca să te vadă și alții. Mai că ți-ai atinge pectoralii ca un Popey mușchii după ce a păpat spanacul, să te lauzi, făcându-i și pe alții să vrea, pentru că vezi tu, Clara, îi roade invidia. Și pe tine, odinioară! Exact ca atunci când te-ai întrebat ce poți face ca să fii fericită. Îți spun eu. Nimic. Așa cum ar fi bine, asta ca să fiu asertivă, era să greșesc scrierea, aservită, să faci ceva să nu fii nefericită! Ce prostie! E taman același lucru, doar că atunci când faci, te faci pe tine mai bun, mai altfel.

"Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme." spunea Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii. Coborâm strada cu zâmbet la purtător. Încă suntem pe picioare și asta ne dă sens. Dincolo de dărâmături, de pereții gri, suflete cu nefericirea lor, gândind că, poate într-o zi, vor putea fi atinse.