Parcă prin burgul de aramă doar ecoul
Mi-a devenit prieten şi duşman
Şi armăsari neînşeuaţi îmi poartă dorul
Printr-un amurg al ultimului an

Prin înserarea -nmiresmată şi senină
Mă simt confuz şi într-un fel bizar
Mă prinde-un dor de infinit şi de lumină,
De viaţă şi de moarte pe altar,

Singurătatea lumii n-are nici o vină,
Adesea văd sihaştri prin fereşti,
Dar umbra care stă pe scaun mi-e străină
Şi patul gol din care îmi lipseşti

Încă mi-apari precum o tainică povară
Din primăvara fostelor iubiri,
O siluetă vagă-n lanul de secară
Când frunzele erup din amintiri

Şi Doamne, nu mai vreau prea multe de la viaţă,
Doar rana să mi-o vindeci dacă vrei,
Să nu mă doară cicatricea când e ceaţă,
Când umbra mea o strigă pe a ei !