Mă apropiasem, ca o zi de aprilie
sub o țâșnitoare din parc, aliment direct din izvor, dar în secret.
țeseți de tot pânza
mormintelor și a paianjenilor
or să treacă pe aici care mari cu boi leneși
nu se vor opri, copertine
împreună suntem mai tari, dar am dat drumul, deja, la calorifer
(să mă încălzesc
cu lemne numai uscate)
apa e foarte curată îmi plâng ochii mai mereu cu ploaie fierbinte
lalelele roșii târzii vorbesc de ceva fiat-lux și abia apoi înfloresc
se bagă prin carne și
te mănâncă
apoi tu pe ele le amesteci prin oase
sunt moi
sunt lalele
se face lumină în mine și în gură țin câteva petale untoase
se pare că salcâmul s-a scuturat demult peste mine
era primăvară
în trunchi zăcea un fel de bărbat moale
era plin de țărână și palid, zicea că am buze
prea palide și uscate
ca el
ca să mă bage în seamă...
iar eu îl sărutam tristă, îi băgam în gură un sân
mi se îngălbeneau sânzienele
și tăceau.
iluzie, moartea e un fel de tren îmi împinge niște sânge prin coaste
cine mă trage de cozi, căci sunt o femeie foarte tânără
îl aștept pe Dumnezeu, pură, și încă
lângă pomi, unde dansează o linie continuă ce îngheață
ce naiba, unde naiba îmi sunt aparatele
căci
linia mea mă duce de păcăleală, prin crâng...
și la vânzătorii de sandale nu există decât o negresă frumoasă
vreți înghețată,
bomboanele Crăciunului în staniol roșu și-albastru
vreți această tonetă făcută din prăjitură uscată, cu nucă
pe picioarele mele, amărâtele, tristele,
vreți șerbet, îl vrei pe Șerban
vreți tot?
nu, vreau numai coasta bărbatului meu.

îmi dau, de exemplu, un templu de pâine, pe coastele bărbatului meu
s-a retras mareea, s-a omis, prea iute, pentru un pescăruș
ce aripi întinse și plăpânde,
e el, își încearcă tinerețea pe o mare foarte lată și prietenoasă
cu cei curați, cu inima;
văd cum
luna și-a retras influența, pe mare, la fel și stelele
e un fel de pustiire prin pietre, luna nu mă mai sărută pe buze
nisipul e mic, mărunțit
și tace.
astrologia exactă a devenit superfluă
și dacă se retrage luna, și luna de pe mare, mareele dar și stelele
rămâne, însă, numai Dumnezeu
un is foarte înalt, de prin vreo icoană înaltă, cum este și Biserica.
suprimată e coasta mea pentru cealaltă
bucuria mea, plec odată cu stelele și cu luna
clepsidrele se întorc.
sunt umede, pe la frig.
Mă apropiasem în Aprilie, apoi mă îndepărtasem
cred că o lină lună *(prea mare) mă conducea, de pe drum afară, eram Mica Sirenă
și buzele îmi erau de ocean, conduceau
marea prin mine, care mă ucidea
prin glezne de os, renășteam, ce frumos e cu piersici în mine
căci l-am iubit apoi l-am uitat, într-un colț
și-apoi
câinele care mă păzea și-a uitat lătratul într-un colț de pâine.
și până la templu care îl lăsasem nu era loc decât pentru sunătoare
o plantă foarte anodină
mă ridicam
într-o stea dintr-un bumb
apoi, într-un mugure, al cui e copacul acesta...
clopoței distrați, îi vedeam doar printre stânjenei sau cum li se spune
Floarea de colț, care nu eram eu, ci o stăpână.
și atunci, de ce mai povestești
a cui floare? ești tu?

îmi luasem adidașii bej, îmi legam șireturile și mă aruncam prin furtuni și prin ploaie
era o ploaie caldă de vară, eram în Aprilie, dar mă cufundasem, deja, în ploaie
îmi plăcea că îmi făcea părul mai fin
și mă spăla, ca sub duș, era foarte curată și caldă
stropii mari ca bobul de strugure
îmi udau buzele
și mă țineau vie
ca acel bărbat care mă ținuse, în el.
de ce nu mă lăsați să intru sub duș, căci sunt broaște și iluzii afară
sunt tot felul de claxoane și treceri de pietoni, interzise
e un oraș amorf, cu dinți de porțelan groși.
este tristețe
și tot felul de prinți, sub lacuri murdare, să plângă
ploaie, ploaie, și atunci mi-am ferecat podul cu drugul
să nu se așeze ploaia, pe el.
(e a mea.)
Friguri,
ce mi-a mai rămas? oare, acest nasture pe care să îl cos pe o cămașă
și dezbrăcându-mă
doar ploaia caldă să mă scuture, bine.
friguri,
o să ies pe afară, făcătură de os, cu ploaie în mine
ziceți o metaforă,
simplu,
căci am ploaie de vară, în mine.