materia renaşte-n maternitatea ploii
şi strig văzului tău naşte-mă!
naşte-mă să mă poţi privi,
ridicând de lacrimă cortina teatrul trupului meu să-ţi scalde retina
închis în materie sufletul tace o tăcere de plumb
chemând alchimii o tăcere de aur
miez de înţelepciune a naşte în pernele gata de a-l primi ale eternităţii
aceea cu ochii rotunzi de divinitate
în cercul ei hălăduind îngerii
când vin în teluric aripile lor se confundă cu ploaia
zborul lor e un argument al văzduhului
naşte-mă! îţi zic, femeie
naşte-mă fără tălpi să fiu constrâns a zbura
să devin unul cu sufletul propriu
aur lichid de soare deasupra de nor
ploaia de culoarea aerului să-mi hidrateze teatrul fără cortină al vieţii
uneori să-mi primenesc în morminte tăcerea
până la lăsarea luminii de veci