odată eu nu eram deloc așa
n-aveam două mâini zece degete coate față plată
urechile îmi zburau nările presimțeau
odată mi-a fost trupul de unicorn casă
.
ochii mei negri nu erau de-un căprui închis
antracit sclipitor îndreptat
doar spre ai tăi oriîncotro după himere îmi rătăceau
.
alergai așa de mult duhneai frumos inorogo
prin crânguri cântai din țimbale surle și harpe
dansai într-o viteză nebună
neprinsă de mine între copite
.
când nu mai puteam să țin ritmul impus
de-al tău zbor prin coroanele
gorunilor și pinilor
cădeam amândoi din înalt cu boturile-aprinse
ochi în ochi ne mâncam piept în piept
ne striveam
și ne scăldam în același veșnic izvor —întineream universul
.
coamele ni se-mpleteau
nu ca astăzi
desprinse
una de alta
despărțiți
unul de celălalt
înotători de anduranță
prin atâtea regrete
.
câtă sete atroce și
âtă cunoaștere a morții vorace
ne scurmă inimile
în prezent
.
a venit în somnul de dimineață
unicul tău corn
din depărtări neîntoarse
și mă ceartă prin vorbe
nerostite viziunile tale
.
câte mistere de nespus plebei n-am trăit eu prin tine încordat
ca să nu fie nicăieri încrustate —
nici în peșteri nici în sequoia
nici în cele mai ucigătoare,
dispărute pe veci stele

Astronomii de azi nu știu că pe vremea noastră natura chiar era
”la musica brutal” —
prin ochean hiturile inorogilor
se mai aud rar
.
primejdii oribile ne pândesc în fașă
în junglele metropolelor
se moare de plictis
răutate ori spaimă
orașul cu țepușe nezărite
din sticlă desprinse —
ar vrea să ne tot săgeteze alergările
în zig-zag
acum fugărim scopuri meschine
timpul a vrut să ne facă
alte destine
alte lumi
alte căderi în păcate
.
orașul metropolă europeană
gigantica lăbărțată caracatiță
cu mii și mii ascunse tentacule ventuze ca
privirile de hiene —
cetatea-n ruină camuflată
de noroaie submerse
abia se mai mișcă
în duminica decăderii
.
lianele oceanelor știu să se pitească
în semenii noștri pierduți,
mlaștini fetide ori dune perverse
se întind la nesfârșit
să înhațe...