Las totu-n părăsire, nimic nu mai contează,
Până la ţărmul mării vreau doar a mai răzbi,
Să văd cum farul nopţii, amurgul mi-l scurtează
Şi dacă şi din moarte aş mai putea iubi,

În fiecare noapte tristeţea mă doboară
Şi-n fiecare clipă mi-e tâmpla tot mai grea
Când paradisul cosmic în mare se coboară
Pe vechi corăbii pare c-ai fi cu-altcineva,

Nu vezi cum Luna parcă ne seceră secunde?
Nu vezi visele noastre zdrobite între stânci?
Nu vezi, catargele cad rupte peste frunte
Şi riduri mari ne sapă când ne târâm pe brânci?

Aş vrea s-aprind în tine din nou acea scânteie
Cât albatroşii lumii în zbor se mai iubesc,
Mi-e teamă doar să-ţi văd în inimă ,femeie,
Dar şi mai frică-mi este, în mine să privesc !