nu-mi pot imagina decât călătoria cu tramvaiul
teama de scaunele goale și vatmanul preocupat
să răspundă cuiva pe fb anomalia prezentului
reflectat în singurătate cea mai gravă boală
neglijată de oameni până când nimeni nu va mai simți
adierea de vânt plânsetul frunzei în cădere
ne prăbușim în fiecare clipă în loc să o trăim aforistic
suntem deja o ierarhie a celor mai nesuferiți oameni
vrem să fim în fruntea nimicului hazardului ignoranței
în curând vor ieși oasele la suprafață în chip de strămoși
ne vor ține pledoaria onoarei și ne vor trage de urechi școlărește
pe urmă și pământul își va revendica gropile
ne va expulza ne va trimite în exil în lumea atmosferică
din care pădurile lipsesc și cu ele acel tril că suntem vii
ne vom atinge tibia și peroneul vom lăsa ciocănelul să bată
simfonia rătăcirii în neant vom trăi în lumina propriului fosfor
ne va fi teamă de un seism al conștiințelor înghițitoare de săbii ale trecutului

mă zdruncin odată cu vatmanul pe aceeași cale lactee
din fier toate lucrurile vor reacționa răspicat vor cere dreptul la puțină liniște
umilitor de agreabilă viața ne va spăla picioarele
vom deveni sfinți din ceea ce suntem și probabil că tinerii se vor închina
nu de bine ei întrec orice posibilități imaginare
am tras din greu pentru o condiție socială
am rupt coatele învățăturii le-am bandajat cu speranțe
ne așteptăm să fim lampadare în destin oasele noastre așezate strategic
vor descrie alte universuri mai puțin sterile în care conștiințele
vor umple toate paharele beției vor fi prafuri albe adulmecate pe întuneric
în toată amețeala vremii cocoșați de indiferență
vom deschide o carte și vom afla că abia mai recunoaștem literele
abia vom mai putea articula abia ne vom putea înțelege
zdrăngănitul roților pe șine va fi doar o impresie de moment