spre deosebire de alții

îmi pot aminti cu precizie

momentul în care m-am născut

și momentul în care am murit

se întâmpla pe vremea unui poem

cu care încercam să cuceresc o femeie

nașterea mea era un zâmbet

care căuta adâncul unei priviri

un sărut care căuta fântâna unei inimi

un foc care căuta sufletul care să-l întrețină

un aluat care visa să se transforme

în pâine

moartea mea

ei bine, moartea mea era

o privire care nu avea ochi

pentru zâmbetul meu

un zid insurmontabil

o umbră mai grea decât orice lanț

o lacrimă mai grea decât tot universul

un foc care se transforma în cenușă

o lună înjunghiată de cuțitul sângelui meu

un poem pe o pagină albă

un testament al iubirii neîmplinite

și chiar atunci când

ar fi trebuit să pun punctul

care să consfințească sfârșitul

chiar atunci când ar fi trebuit

să mă cufund definitiv

în lumea fără vânt, fără ploi, fără soare

din spatele pleoapelor mele

chiar atunci când ar fi trebuit

să eliberez inima mea

biciuită de un timp fără noimă

chiar atunci, o pasăre

se ridică din cenușa abisului meu

mă luă pe aripile ei

făcându-mi cunoștință cu înaltul

de acolo, de sus

lumea părea mai frumoasă

de acolo, de sus

toate sufletele păreau că așteaptă

un suflet pereche

de acolo, de sus

chiar și marea părea o femeie care-mi face cu ochiul

invitându-mă să-i mângâi pielea netedă și albastră

chiar și delta părea o chitară

așteptând să fredonez cântecul misterioaselor ape

de acolo, de sus, orice coborâre

însemna înviere

ei bine, de atunci

m-am tot născut și-am tot murit

în nenumărate poeme

de parcă eram o clepsidră

pe care o mână nevăzută

o tot întorcea

până când, într-o zi

în ochii unei femei

am privit, pentru prima oară

fericirea

iar fericirea aceasta

a dat naștere

poemului cel mai frumos

poemului fără sfârșit:

Ana-Maria