odată, m-am retras în mine

așa cum se retrage melcul

în cochilia sa

simțeam că nu mai am

pentru cine să trăiesc

simțeam că trebuie să mă închid

în întunericul meu

așa cum se închide nufărul noaptea

vorbind pe limba rădăcinii sale

doar cu mâlul și apa

în întunericul acela

m-am întâlnit cu visele mele

fiecare vis era ca aluatul unei pâini

ce aștepta focul inimii

atunci am înțeles

pentru cine trebuie

să trăiesc

pentru toate iubirile astea

ce vin ca niște păsări

la ferestrele ochilor mei

așteptând să le hrănesc

cu visele mele