De oameni răni se prăvălesc în rouă
Şi zgomote întind pe zări puroiul
Noi în odaie re-nvăţăm doar doiul
Pe când de singuri ochii noştri plouă.

Pe-afară e uman de bube roiul,
Oglinda iar păzeşte visul nouă
Omida fluture ne are-n ouă
La zbor spre-a ne deprinde-n soare toiul.

Dar vai! Aripile erau de ceară
Suind, materia ni s-a topit
Şi linişte purcede să ne piară.

Reînoim al nemişcării mit
De piatră-al clipei, veşnicie iară
Spre trandafir prin spini urcăm fugit.