Mă tulburi și-ți spun că
fața mea este o stâncă
luminată de prea multe
apusuri și răsărituri,
expusă pe-o culme
oricărui crepuscul,
oricărei intemperii

Ar veni să mi-adâncească trăsăturile
apa de ploi și furtuni
prin scobiturile chipului
ridicat mineral către boltă —
ochii, cutele frunții, micile riduri,
urechiile ca stridiile, buzele abia închise,
nările deschise larg
să aspir un nou anotimp în era tempestelor

Numai o dată
să te miros, viață, portal
spre un altundeva așteptat,
ca o iubire nerepetată, ca o nuntă a firii
cu toate etapele dăruite,
să ies mereu învingător ca apărător al gliei
și apoi să mor liniștit, mândru de sânge
pentru ai mei și pentru mine însumi
în primul rând — ca-n linia întâi pe front