A, urechile, de urechile tale mi-e drag,
urechile-ți au prin adâncituri acel ceva
identitar, din părinți, bunici, străbuni
dar și din tot regnul tău animal, iubito,
apoi din pomi, copaci, plante preistorice

Încep amândouă să șoptească din zori
de când te-am văzut, de treisprezece ani istoria trecerii tale în orice mediu
prin tot ce-a existat în Asia, Americi,
Africa, Zeeland, Australia, Antarctica,
abia la urmă din Thetis, arhipelagul ultim
preeuropean se ridica, erai și Leviatanul
Europei, fundul frumos al Mării Sarmatice
iubit de îngeri, eliberat de ape, un val
uriaș tsunami iarăși dobora plante mari,
uscatul se-arăta mai încrețit din adâncuri

Urechile tale, iubito, deopotrivă-s mici,
îmi place să le culci precum amerindianca
pe-un mal de râu prin Stâncoși după mustangi
din vremea când lasoul nu se inventase,
doar apropierea dintre frunți și urechi
umane-cabaline sălbatice, mângâieri tandre
și alte semne clare ale ocrotirii bilaterale
precum în stepă, pe țărmuri de Pont Euxin
consoarta cavalerului trac alegea armăsarul
încă de mânz — cel mai agil pentru consort
și-o iepșoară, să-i fie constant prietenă

Urechile mele nu știu cum îs, mari poate-mi
vei spune, știu că nu au tresărirea
atâtor sensibilități ale vieții cum au
numai urechile tale, iubito, până-n noapte
când fie dorm deplin, fie stau semitreze,
ca ale tuturor animalelor ierbivore libere
într-un continuum permanentizat veghe-somn

Odată trăim cu restul trupului, viața-i una,
doar urechile sunt din preistorie,
sunt de la despărțirea
apelor nevăzutului de materia cosmosului,
de la arătarea uscatului gol ca un trup
de femeie
mai ridicat, decât oricare altul prin sâni,
mai spălat,
mai de ajutor
pentru bărbat,
perfecțiunea ce nu are pereche în daltă