dacă vrei să știi

ce înseamnă singurătatea

gândește-te la Ovidiu

și la petecul lui de pământ calcaros

înconjurat de apa lacului Siutghiol

gândește-te la omul care privea cerul

și atingea norii cu degetele

încercând să-i aducă mai aproape de el

încât să fie trepte către templul zeilor

și să afle direct din gura lui Jupiter

de ce trebuia să îndure exilul

gândește-te cum implora pescărușii

care plonjau după hrană

în dâra de spumă din spatele

corăbiilor care traversau lacul:

„- nu mă luați și pe mine

cu voi până la Mediterana?”

dar pescărușii se așezau pe catarge

și îl priveau ca pe un frate de-al lor

cu aripile frânte

de care trebuiau să se despartă

fără să scoată un țipăt

gândește-te la brațele lui cum trăgeau

neputincioase la ramele unei corăbii imaginare

sau la sufletul lui care încerca să sufle în pânze

zadarnic efort și sufletul rămânea atât de singur

încât nu mai știa pe ce lume se află

oare insula era purgatoriul

în care trebuia să se curețe de toate

păcatele sale?

gândește-te cum vorbea cu peștii bătrâni

pe care-i hrănea cu firimituri de pâine

despre inima lui pe care timpul

o curățase de solzi

și o lăsase să bată pe țărmul amintirilor

tot mai erodat de ambiguități

și lacune

gândește-te la poemele lui triste

scrijelite pe scoarța sălciilor plângătoare

sau pe scoarța stejarului bătrân

din fața colibei din chirpici

în care își ducea veacul

gândește-te la crivățul iernii

și la salbele de lacrimi înghețate

dăruite zeilor în schimbul unor cuvinte

care să-i aline dorul de casă

gândește-te la hainele lui ponosite

impregnate cu mirosul puternic de baltă

sau cu fumul de bălegar

unde erau mantiile lui curate și elegante?

unde erau băile romane

calde și pline de flori?

toate drumurile trebuiau să ducă la Roma

dar pașii lui Ovidiu se pierdeau pe o insulă pustie

poetul desena cu un băț de stuf pe nisipul umed

chipul soției sale, Fabia

chipul fiicei sale, Perilla

chipurile tuturor rudelor și prietenilor

apoi îi îmbrățișa pe toți cu un oftat îndelung

și rămânea doar cu cochilii de melci în palme

un șarpe se ivea dintre pietre

și-l ispitea să se aventureze

în adâncul apelor

nu greșise cu nimic

doar văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă

ceva care l-a inspirat să scrie

și să ia atitudine

împotriva unor acțiuni imorale

așa a devenit proscris

în afara legii

și câte scrisori i-a trimis lui Augustus

și câte scrisori i-a trimis lui Tiberius

degeaba dacă împărații aveau

inima de piatră

poetul a murit la Tomis

unde a fost și înmormântat

acum statuia lui de bronz ne privește meditativ

din fața muzeului de istorie

din Constanța

mulți trec pe lângă ea

fără să știe că Publius Ovidius Naso

a fost poetul roman care a devenit

poetul Daciei Pontice

poetul care a scris în limba geto-dacilor

contopindu-și sufletul

cu cel al înaintașilor noștri

gândește-te, gândește-te

și iar gândește-te

2000 de ani au trecut

de la ultimii pași ai poetului

pe acel petec de pământ calcaros

înconjurat de apa lacului Siutghiol

iar dacă nu mă crezi

poți merge și tu pe insula lui Ovidiu

iar când valurile vor mângâia țărmul

vei auzi Tristele și Ponticele

*Poem dedicat marelui poet latin Publius Ovidius Naso la împlinirea a 2060 de ani de la naștere și a 2000 de ani de la moarte. Autorul adresează mulțumiri ziarelor Adevărul și Observatorul din Toronto, agenției de presă Romanian Global News și revistelor Feed Back, Poezia, Baaadul literar, Banchetul, Boema, Revista Nouă, Conta, Portal-Măiastra etc. pentru publicarea poemului "Insula lui Ovidiu".