Motto:
„In oculis animus habitat”
Pliniu

Când zeii-au creat pe Elena,
Știau, se-nțelege, c-apoi
Prin Paris, robit de aceasta,
O lume va arde-n război.

Și-alegerea lui e firească:
Comorile lumii sunt mii,
Dar n-au reușit să umbrească
Scânteia din ochii ei vii…

Dar oare legendă să fie
Astă poveste de viață?
Au ars oare toate-ale Troiei,
Așa cum cartea ne-nvață?...

Să nu fi rămas în cenușă
O urm-a cumplitului dor
Ce trase pe Troia-n cătușă
Și-aduse blesteme și-omor?...

Privesc pe Columna Traiană
Femeile dace trăind.
M-apropii mai mult de coloană
Și văd ochii lor scânteind.

Orbit, închid ochii dar gândul
Vrăjit mă aruncă în timp…
Transpare-o fecioară valahă
Cu ochii Elenei, sclipind.

Deschid iarăși ochi-mi ostatici…
Surprins sunt de tine, uimit,
Și-n ochii tăi mari, enigmatici,
Revăd iar scânteia din mit.

Divină scânteie din iris
Ce treci peste spațiu și timp,
Mă tulburi la fel ca pe Paris,
Privind spre Elena-n Olimp!

6 septembrie 1989