agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-08-30 | |
bonjour tristesse
1. luni subterane în tonuri înalte tu numai tu dintre toți bei rom alb cu mănuși negre. piano music tu numai tu dintre toți te pierzi într-un lan de rapiță înflorită. frînă bruscă prin fața ta trece tramvaiul negru cu geamuri fumurii parcă peste tine. tapetul în tonuri de gri luna în costum de înmormîntare tu numai tu dintre toți te oglindești în apă și te îneci. cerul într-a 7-a cădere nervoasă tu numai tu dintre toți te uiți în ochii broaștei bonjour tristesse. asculți cum moare o floare tu numai tu dintre toți dai ceasul cu o oră în urmă ca să trăiești mai mult. el capitalismo foraneo 2.spune cît de mult îți dorești să te pierzi cît de mult să te vinzi cît de mult să-ți rămînă din tine pentru o remușcare un semn că exiști e trecut de miezul nopții disperării și singurătății e trecut de tine și de cei care-ți erau prin preajmă e tandru felul în care te gîndești că ai putea așeza capul pe tăblia de lemn să strîngi din maxilare pînă storci oaselor o lacrimă spune cît ți-a mai rămas în portofel spune cîte zile au să mai fie la fel înstrăinat de tine mai rău ca un bărbat care nu-și mai recunoaște femeia cînd îl trezește cu un sărut spune cît de mult mai contează să fii lucid încleștează-ți pumnul pînă te sperii că-ți plesnesc oasele feței primul mit al dragostei noastre 3. doi sori în fiecare dimineață la răsărit, doi sori la apus. două luni deasupra noastră ne luminează prin tavanul subțire și e vară de o sută de ani. așa ne-am cunoscut: în decembrie, cînd cireșele dau rod a doua oară. ea avea părul de culoarea fierului topit și-n ochii ei mai încăpea un cer. avea buzele din boabe de rodie și mîini de caolin. se mișca precum un dansator pe o sîrmă întinsă deasupra lumii. m-am îndrăgostit aproape instantaneu. nici n-ai fi avut cum să n-o placi: umbla vorba despre ea că înviase un mort cu un singur sărut, cîteva străzi mai încolo. i-am deschis ușa și am poftit-o să intre. înainte să-și atingă buzele de ale mele mi-a spus că mă poate învăța să văd lucrurile care se ascund în lumină – așa cum noi, cînd eram copii, ne ascundeam în întuneric. iar cînd a vorbit, am auzit sunetul mării în vocea ei: valurile, briza, țipătul albatroșilor, vocile vesele ale pescarilor, clipocitul peștilor care sar din apă în lumina lunii pline. ce orb am fost, ce orb, pînă să văd toate culorile acelea! oo, da, ochii ei, în care încăpea întregul univers, picurau în ai mei, gura ei se topea în a mea, ne uneam cerurile cu vîrfurile limbilor. în mintea mea explodau milioane de nuanțe noi, culori pe care nu le pot descrie altfel decît zboruri, muzică, plutire, dragoste liniște și voluptate, dorință și împlinire și amestecuri infinite între ele. mi-am simțit memoria cum întinerește și îmbătrînește în același timp. ca un rîu care se umflă apoi seacă, golindu-se de toate reziduurile. deși nu-mi aminteam, știam că toate durerile dispăruseră și, în plus, știam că de acum nu-mi mai e teamă de nimic. următorul lucru pe care l-a făcut: m-a tras atît de aproape de ea că îi simțeam zvîcnetul din piept în pieptul meu, apoi și-a înfipt mîna și mi-a oprit inima. m-a rugat să-i fac același lucru. în liniștea de după am auzit timpul cum înțepenește ca o locomotivă cu aburi într-o gară de sticlă. acum trebuie doar să ne iubim ca să rămînem în viață, a spus. apoi cu sexul m-a lins pe toată pielea pînă am devenit lichid în clocot. și eu am mîngîiat-o și am lins-o, de asemenea – și s-a făcut torță vie. cînd ne-am amestecat, ne-am prefăcut împreună într-un abur ivoriu ce a umplut toate golurile din cer și din pămînt. și peste tot au crescut flori din culori de muzică și zbor, de dor și alinare. oo, și după ce am făcut dragoste trupurile noastre au devenit magnetice. peste tot unde mergeam, dacă nu era, se făcea dragoste și se lipeau de noi oameni de toate vîrstele. noi dezlipeam pe fiecare cu grijă și ne sărutam locurile fierbinți. în urma noastră rămînea o lumină mișcătoare ca aurora boreală. așa a fost dragostea noastră timp de o sută de ani care-au trecut ca o vară. doi sori la răsărit, doi la asfințit și două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre. trebuie doar să ne iubim ca să rămînem în viață, zicea, și ne prindeam unul în altul ca fulgii de păpădie într-un vîrtej de aer. cu mîna acopeream soarele celuilalt și se făcea noapte. pînă în cele mai îndepărtate galaxii se auzea sunetul dragostei noastre. și voi veți auzi: dacă nu există mituri despre dragoste, trebuie inventate. și cu răsuflarea tăiată, așezați în genunchi în fața radiourilor, a televizoarelor, o să le ascultați în fiecare seară sau dimineață și veți învăța să vă supuneți lor. ... extrase din atlasul unei lumi dificile 5. demult, cînd nu aveam ce mînca am strigat cu gura deschisă; ecoul mi-a adus o bucată de pîine. cînd a venit vremea să iubesc femei pe sub piele mi se strecurau căutîndu-mi sufletul și pluteau ca semințele de păpădie spre pămînt. cînd s-a făcut vremea să gîndesc m-am așezat sub cerul înstelat și-am așteptat; din cer a căzut un meteorit; am luat bucata aceea de piatră și-am aruncat-o strigînd: tu care mi-ai trimis o piatră ia-o înapoi, prefer să nu gîndesc. demult, cînd nu aveam ce mînca am strigat cu gura închisă. din ochii mei durerea a curs în interior și m-am scufundat ca un îndrăgostit nemărturisit sub sărutul oceanului. 6. în țara coloșilor care strîng în pumn oameni, să-i atîrne de cer mi-aş dori să fiu mai puternic decît un stejar să-mi înfig picioarele în pămînt pînă ating sîngele oamenilor cu tălpile. voi merge pe el cu ochii închiși cu braţele întinse în noapte pînă voi ieși din întuneric la fel cum iese din mormînt țipătul unui îngropat de viu. cînd fac dragoste cu tine am ţipari electrici în sînge și-mi pun un bec între degetele de la picioare și la fiecare sărut se face lumină în întregul univers; dar eu ţin ochii închişi nu cumva să te scap de te-am prins între gene. 7. într-un tablou tăiat în piatră de o mînă care nu tremură el îşi tăia venele cu o coardă de vioară dar sîngele lui nu voia să curgă și trupul i se făcea tot mai mic încît lumea s-a simțit datoare să intre puţin cîte puţin înăuntrul lui pînă a intrat toată. în jurul lui rămăsese nimicul dar şi nimicul a ieşit din el însuşi ca dintr-un costum de cosmonaut şi s-a ascuns între puls și respirație; el a privit o vreme în jur și a oftat din adîncuri sorbind puternic aer în piept pînă s-a tras cu totul în sine. apoi, mulțumit, de ce a făcut s-a aşezat la capul umbrei sale. 8. o altă zi de împins pereții cu palmele dincolo de grădină sau de stradă. o zi în care m-apucă mutatul mobilei și-mi vine să-mi așez patul de-a curmezișul în intersecție la universitate. o zi în care vreau să împing tavanul cu lacrimi de bucurie curse în sus să fiu un om cu o mie de etaje privind lumea cum se face mică. dar astăzi e ziua în care împing în pereți și-i simt cum intră în mine. îmi doresc să am putere să-i împing dincolo de intersecție, dincolo de oraș, dincolo de munți măcar să-i pot duce departe de casă, departe de stare sau numai să-i scot de sub piele. să-i îndepărtez de locul acesta unde s-a făcut iarnă de parcă a înghețat iadul și ninge pînă se vorbește că fulgii sunt resturi de stele. nopțile, alerg prin ziduri după vise rămase în cărămizi dimineața sunt singur și viața mea e ca un miros impregnat în tencuială. așa că mă trezesc și încep să împing în pereți a nu știu cîta oară împing și nu pot. nu pot împinge pereții ăștia pînă la tine. 9. în mintea mea se macină statui de lumină din praful lor aștern oglinzi în care se află trecuturi și viitoruri și unde marii alchimiști ai iubirii au îngropat cerul cu toate corpurile care îl locuiau. în sufletul meu lumina se depune ca o brumă pe trupuri înghețate; suflu asupra lor pînă le dau viață și în mine mai moare un om. atunci, în spatele fiecărui corp ceresc se naște o lume inversă văzută ca un castel înecat într-un lac; și cînd nu vor mai fi oameni de murit în trupul meu la castel vor trage trei salve de tun. 10. lumina e pe sfîrșite, voi măcina umbre să fac din ele umbră mai deasă atîrnată de oameni asemenea unei cozi de cometă. cînd macini umbre ți se face brusc teamă și atunci fiecare cuvînt e un nasture ce încheie haine întunecate. cele mai frumoase sînt serile cînd oamenii se împart unul la altul și ajunge pentru toată lumea. cometele se prefac în amintiri iar eu îmi lipesc urechea de pămînt să aud toate acele povești. mă simt o simplă bucată de lemn care ține în ea toate icoanele. ... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate