S-au cunoscut în penultima țară,
Acolo unde viața nu mai are miză,
Unde nu-i pasă nimănui de primăvară
Și unde soarele e-ntotdeauna-n priză.

El era mut iar ea era poetă,
Vorbeau în versuri scrise-n pielea goală
Și compuneau săruturi triste la flașnetă
În marea mereu mare și domoală.

Pe plaja insulară se iubeau
La trei minute după răsărit,
De nume și de lume habar n-aveau
Dar știau clar de ce s-au întâlnit.

O zi întreagă le-a ținut iubirea,
O zi și șase sute zece nopți,
Pe continent uitase omenirea
De mut și de poetă ca de morți.

Așa se face că la-noarcere acasă
Aveau și cruci cu poză-n cimitir
Iar popa i-a certat că nu le pasă
Și că tratează moartea cu sictir.

Pe loc se-ntoarseră în țara aia
Penultimă și insulă uitată
În care-i arse pasional văpaia
Ce doare mult și ucide câteodată.

Se spune că trăiesc cei doi și azi,
El încă mut și ea încă poetă,
Doi vagabonzi ai mării, doi nomazi
În cinstea cărora și moartea se repetă.