mã aflu singur acasã
nu pot sã-ți pronunț numele fãrã sã mã supãr
din stradã copacii urlã ceva despre apusul 
vânãt de vânt
plouã atât de puternic încât am impresia cã lumea întreagã plânge
scot pistolul și trag în primul om
de zăpadă
trimișii lui Dumnezeu pe pãmânt 
îmi calculeazã iq-ul 
 
a fost cam mult sã amân dragostea
pentru a-mi câștiga existența
am scris 
mi-am dat cu ciocanul peste mâinile albe de grãsimea orelor târzii
când coaja ustura la atingerea zilei
fãrã semnificație patologicã
am cãutat sã nu mor tânãr
imaginea mamei de care am crezut cã pot scãpa iubind femei
pricepute 
îmi fãcea nopțile grele, motiv sã nu rãspund 
șoaptelor din spatele casei
 
a trebuit sã mã dedic rugãciunii cu obsesia unei înfrângeri
vindecãtoare
atingerea stării în care nu simțeam 
durerea
dãdea bãtãi de cap sentimentelor
trupul nu trecuse de partea semnãturii 
în alb
îmi simțeam pielea strãpunsã
de acel blestem nerușinat de romantic 
ce fãcea mintea sã stagneze între moralã și 
baricada new age
 
am fost clasificat ca periculos oricãrui sistem
filozofic
îmi duceam singur crucea
hilar pentru cei cu dizabilitãți 
repetam cuvintele cu care apucasem sã închid poarta raiului
în viziunea mea locul unde
sub iarba înaltă 
cârtițele pãzesc un parc de castele