suburbia aglomerată cu pașii celor ce se îndreaptă spre
centrul orașului să mănânce o pâine albă
sau cu semințe pe care le sparg în dinți
să scuipe adevărul în sus,
nu uită de privirile copiilor în așteptarea ploii
ce spală grăbită păcatele pe pe grumazul
părinților,
cu picături dese precum petele de rugină lăsate pe degetele acestora
de uzura unei vieți încărcate de orgolii,
ei în timp ce-și numără pruncii aruncă priviri orologiului
gării în așteptarea trenului să le aducă șansa vieții,
deseori trenurile trec goale, ratările lasă urme în cuget,
sunt veșnic nepregătiți, nehotărâți să-și arunce tristețea în vagoane,
petele de pe umeri apasă greu mai greu decât mătreața unui timp
obosit de cuvinte spânzurate în sufletul strâns ca un preș în fața unor scări
pe care nu le pot urca,
săpunul cu lapte de capră nu le ajunge să-și amintească trecutul,
deseori caută, doar caută să-și vindece memoria cu solvenții biodegradabili
din magazinele luminate ale centrului ce le agasează trupul și se agață de ei
ca niște scaieți în fața cărora tremură recunoscându-și inferioritatea,
uneori drumul spre casă lasă urme adânci pe tălpi
ca și când timpul ar strigă să nu-l ucidă