Cu gura deschisă și lipsit de dinți
Cerul nu mai așteapta nimic.

Refuza chiar și cenușa pe care
o risipeau stelele ca lumină
și își acoperea privirea
cu tăciune edificat.

Născut mut, dar nu fără rostire,
pentru că glasul nu e pentru a vorbi
cum ochii nu sunt pentru a privi,
din prima zi, de la răsărit,
s-a afundat între amintiri
ca-n întrebări și tăceri.

La poartă, ca strălumina, îl aștepta uterul
iar casa i se lăsa visată de construire.

De printre mâini cu semne, cu căutări,
și din cuvinte își întindea aripi.

Se zbătea lovind în piept,
unde inima însemna
coborârii în somn
dintr-un defect
golul defunct.

Stătea cu gura căscată, Cerul,
așteptându-mi nesfârșirea.

Între gingiile și buzele sale,
ca într-o mare de țărmuri înnisipate,
plutea arca dumnezeirii printre frunze și umbre.

Dorindu-și să fie înghițit de lumea cealaltă,
Cerul, îmi sfârteca carnea luminii din ochi.