mă bântuie ochii tăi negri
ca două alune cărnoase
între pistrui, sângerează
a cancer în ultimul stadiu.
rațiunea mea e bolnavă
pentru că mă bântuie
când aveai dreptate
și fiecare gând se simțea
ca o carie pe-o măsea plombată.
revii absurd și nu-ncetezi
până la durere.
mă bântuie coapsele groase
pe care stăteam plictisită
și-mi erai tată, iubit, prieten, frate.
mă bântuie șapca
pătată de terebentină
cu care ai plecat la război
ca să aflu târziu
cum războiul era
profund intra-terestru
cu perdelele de carne trase
tu, unic soldat și inamic
ai pierdut
c-un zâmbet întins isteric
ca un crochiu, pe față.