el
îmi era rău sau voiam să fiu văzut așa pentru a crea milă
nu exclud
oricum nu știam cum să încep dar știam cum se va termina în cele mai amărâte detalii
oamenii ca secundele treceau pe lângă
încercam noi să-i legăm între ei cu noduri marinărești făcute din frazele răzlețe
s-a dovedit însă inutil așa că ne-am așezat pe iarbă ca să naștem o greutate
m-aș fi întins pe iarbă cu un oftat ca la carte
dar m-am abținut pentru așa introducere a ceea ce urma să-i spun
riscam să mă fac de râs din punct de vedere emoțional
atunci mi-am dat seama că nu aveam puterea să îi vorbesc
sau poate o aveam dar o băgasem pe mânecă pentru mai târziu ca să nu o pierd
și tocmai că pierdusem această putere greu agonisită
ce vreți când ai de luptat cu iubirea și cu timpul deodată
pierzi lamentabil orice ar fi
a fost singura data când mi-am reproșat că mai bine mă întindeam pe iarbă
știam și eu și ea și secundele care treceau pe lângă noi că
viața-i scurtă că
totul se urâțește cu fiecare bătaie de inimă
și cu toate astea eu îi citeam dintr-un text bulevardier
cât puteam de distant și de serios (la granița lamentabilului cu penibilul)
despre acel 40% emoție și acel 50% instinct care
vai mie!
mă copleșeau
toate înfășurate în acel 10% rațional care nu salva situația
deci de unde atâta curaj să continui când știam și conștientizam balivernele
stând pe iarbă în plină viteză a Pământului

nu mai bine din moment ce știam cum vor decurge lucrurile
să trăiesc într-un etern început anxios mut și alb negru
cu fraze scrise pe cartoane între diverse scene cheie sau bufe (ca în filmele mute)
fără dezamăgirea urâtului sau a iluzoriului
aceste valuri ce ajung la mal? (despre larg nici nu mai putea fi vorba deci)
dacă s-ar fi oprit lumea la dinozauri și nu ar fi ajuns în punctul ăsta nenorocit
în care creația să scrie poezii în mijlocul beznei
ce ușoară mi-ar fost privirea în acest colț de neant


ea
eram obosită? eram plictisită? eram pierdută? nu mai știu
lucrurile astea nu le poți spune pentru că atunci când le spui devin neadevăruri
știu că am mers tocmai pentru ca
aleea să se poată termina brusc și să spună prin multele panouri oficiale
STOP sau PE AICI NU SE (literă ștearsă)RECE
norii se continuau pe suprafața lacului ce mai
cu ceva timp în urmă cei doi regizori de pe umeri au spus la unison
ca niciodată
MOTOR! (în acest context STOP și MOTOR erau sinonime dar nu am simțit asta pe moment)
ne-am făcut loc printre firele de iarbă
ca două fire de iarbă cu sistem nervos central și evident că
simțurile ca secundele s-au așezat pe noi cântărind tone
totul părea normal totul părea în firescul vieții
așa că am zâmbit ca să se potrivească totul în acest colț de univers unde săreau pești în apă
s-a spus iar MOTOR! acum sunt sigură de asta
pe moment nu am auzit doar am simțit pentru că
brusc îl simțeam vorbind despre rezultatele unor radicali
pe care mi i-a arătat cândva dar eu nu i-am calculat niciodată
deși i-am avut în față atâta timp amar de când l-am cunoscut
îmi aduc vag aminte că privisem acei radicali mult timp ca pe o livadă de stridii

l-am asigurat că nu eram supărată pe el dar cu siguranță nu m-a crezut
recunosc nici eu nu am insistat să îl conving pentru că taman atunci
am auzit fizic cum Pământul a mai parcurs un grad spre moarte (a lui a mea a morții etc)
nici nu am știut nici cum să îi spun când el era pe altă frecvență
nu am știut să îi spun că nimeni nu este posesorul cheilor de la toate cutiile din care suntem făcuți
și nu avem dexteritatea de pianist pentru a scoate la suprafață emoția potrivită
în înserarea potrivită
poate mai târziu să vină o părere de rău dar asta este o altă mâncare de
MOTOR! continua să se audă clar continuu și de acum foarte tare
ca un tictac ca o mantră ca respirația animalului ce ne-a înghițit cândva
și dacă Geppeto această promisiune gârbovită
ne toooot caută să ne izbăvească
strigându-ne pe numele noastre frumoase cu tot cu noaptea din noi
ce rost au toate când când tonalitatea vocii bătrânului
ne îngheață visele sub pleoapele tot mai bătute în cuie pe perioada somnului
eram sigură că și el știa toate astea știa tot ce va urma
știa și că voi tăcea știa tot și totuși a încercat cu voința unui asteroid
ce dorește să împrăștie dinozaurii ca pe găini
nici nu am văzut când își pusese pe piept
pancarta din parc cu PE AICI NU SE (literă ștearsă)RECE în timp ce încerca să mai vorbească
pe limba emoțiilor

EL
eu obosesc lumea, eu o plictisesc,
eu îi fac să nu știe nimic despre nimicul prin care trec.
eram ascuns bine așa cum sunt ascuns de obicei.

totul era cum am aranjat de la primul verset al genezei:
secundele deghizate în oameni, timpul în fraze, infinitul în iarbă.
ei doi simțeau ceva din toată mascarada asta dar de unde atâta siguranță
să și recunoască verde în față cum stă treaba cu neantul. nu,
nu de aia s-au așezat pe iarbă.
au făcut-o de bună voie, cu liberul arbitru pe care ți-l permite bolovanul ce-l ai de împins.
ca restul lumii aveau cuvintele legate fedeleș de inimă,
ca restul lumii vedeau inima ca pe un centru, doar că pentru ei centru nu era de durată.
și iar nu ar fi spus asta verde în față.
așa că, vedeți dumneavoastră, îmi erau simpatici,
chiar dacă nu aveam să le fac nici un favor.
aș spune din potrivă,
după cum prea bine o să vedeți.

ca două găleți neînsetate au coborât în lumea de apă a unei fântâni
(aveau ei una sau au crezut că au sau a săpat doar el una pe cheltuiala propriilor broboane).
acolo i-am lovit adânc în adâncuri, constant, așa cum lovesc pe toată lumea,
doar că ei erau în preajma acelui sentiment în care ai impresia că deții secretele lumii.
l-am lovit foarte tare pe el, dar prima oară am lovit-o pe ea.
știau sigur amândoi că moneda căzuse cu pajura în sus, dar ei vedeau stema,
așa că jocul era pierdut, conform regulamentului.
mă amuzam tare când îi vedeam căutând nordul în liniile palmei (plan de rezervă pe care,
prin ironia spuselor, nici ei nu îl luau în serios).
râdeam și dădeam din picioare în apă,
ei spuneau: uite un pește!
știu, acolo mi-am asumat o greșeală, dacă se uitau unul la altul m-ar fi văzut.
pe ea o aduceam ușor la suprafață din călătoria lor spre centrul Pământului,
îi dădeam telefoane din viața ei de zi cu zi,
guri de oxigen palpabil o trezeau și își dorea să fie și mai trează.
el era liniștit, ca atunci când oamenii de rând visează o persoană dragă
și își dau seama în vis că persoana nu este chiar acea persoană pe care o cunosc,
că ar fi murit, dar uite că-i vie și brusc realizează că visează, dar nu mai știu dacă în realitate
persoana aceea dragă e vie sau moartă. și încearcă să se trezească cât mai repede.
așa se simțea el.
fără să știe între ei crescuse o pădure din sentimente lemnoase foarte înalte,
din cale afară de lemnoase, pline de furnici pe care le-ar fi putut strânge, de-a lungul timpului,
cu pumnul. și asta ar fi frumos,
de fapt ar fi fost singura frumusețe pe care le-aș fi permis-o.
cu ochii pe care îi au (și nu mă refer aici la retină)
știu sigur că nu îi va fi speriat lemnul putred
din care le sunt făcute trunchiurile sentimentelor.